Proza de sâmbătă Cazul P. G. Bahadur sau Fiul Vânătorului şi cele trei mere din argint Titlul acesta poate să pară puţin ciudat, dacă nu chiar ironic, deşi el nu încearcă decât să acopere cât mai fidel subiectul unei întâmplări reale – care s-a întâmplat şi se va întâmpla. P. G. Bahadur reprezintă o anagramă posibilă, motivată din imposibilitatea de a mai putea depista cu certitudine aranjamentul unei anumite zestre literare. Anagrama aceasta ne-a sugerat-o şi faptul că un Bahadur a fost şi până acum eroul întâmplării ce va avea loc, iar literele „P” şi „G”, rămase în afara cunoscutului nume, le-am adăugat ca pe nişte simple iniţiale, aşa cum se întâmplă de atâtea ori în istorie, când evenimentele nu pot consuma întregul material aflat de faţă şi transformă în victimă inocentă tot ce nu i-a încăput în intenţie. Pe de altă parte, varianta cu „Fiul Vânătorului” n-a fost folosită atât pentru a demonstra arhaicul temei, cât pentru că acela pe care-l numim P. G. Bahadur a venit în mit, după tradiţie, drept descendentul unui vânător. Iar cele trei mere din metal preţios vor rezulta din poveste. Preliminariile de faţă vor să alunge, din start, orice prezumţie de zeflemea. Printre legendele asiriene există un mit al unui personaj damnat, Dabahur, erou originar din Orient, venit cu una dintre numeroasele migrări ale neamurilor şi aşezat cu tribul său în Mesopotania. Sosirea sa la Uruk, după biblicul Enoch, trebuie să se fi întâmplat cu câteva generaţii după epoca întemeietorului Ghilgameş, întrucât cetatea îşi trăise deja primul apogeu şi se afla într-o perioadă de saturaţie decadentă. În ciclicitatea măririi locurilor, acestea sunt momentele de maxim rafinament al îndeletnicirilor vane, al orgoliilor lipsite de subiect şi al splinului baroc. Un venetic sosit din depărtări readuce prin pragmatismul său – socotit niţel naiv – o pată de culoare naturală într-un univers suprasofisticat. Depinde de foarte multe şi, totodată, de un fleac, dacă este acceptată sau nu o astfel de ciudăţenie de către băştinaşi. Probabil că Dabahur a fost o personalitate puternică, însă argumentul suprem al vogii de care s-a bucurat l-a reprezentat filosofia adusă de el. O societate decadentă are nevoie de proroci, iar Fiul Vânătorului a reprezentat indiscutabil omul potrivit acestui rol. El şi-a câştigat notorietatea nu numai prin precizia premoniţiilor sale, prin înfăţişarea-i sălbatică – semăna cu Rasputin, care, în „Memorii” , aminteşte de un „Bahurda”, care-l instigă de multe ori în mod tiranic din străfundurile uitate ale fiinţei lui zbuciumate -, însă şi prin tonul sumbru al concepţiei sale despre lume. Pentru Dabahur, toate experienţele muritorilor n-au alt scop decât de a-i familiariza cu visul pedepsei de după moarte, când, cu o luciditate înspăimântătoare, sufletele îşi vor retrăi de opt sute optzeci şi opt ori grozăviile vieţii, relevându-li-se, de fiecare dată mai cumplit, orice experienţă până la pragul insuportabilului şi mult mai departe de el. Abia după aceea, sufletul va epuiza o incarnare şi o va lua de la capăt în ipostaze nu multe diferite, la fel de aparent nevinovate, în realitate tot atât de cumplite. Cum gurii, duşmanii tradiţionali, ameninţau cu o nouă invazie, regele însuşi trebui să admită că prezenţa la Uruk a lui Dabahur constituie cel mai primejdios inamic, acţionând asemenea unei boli ce paraliza celebra putere de luptă a oştenilor şi accentua senzaţia de nimicnicie a norodului. Însă nici măcar regele nu putea să-l suprime pe faimosul erou al zilei, fără teama de a fi el însuşi alungat din cetate. Aşa că Dabahur fu solicitat să aducă la Uruk una dintre dovezile palpabile ale prorocirilor sale, măcar un obiect dintre cele multe descrise atât de amănunţit printre accesoriile înfricoşătoarelor civilizaţii care vor pedepsi omenirea milenii mai târziu. Pagurdab sau Hagurdab îşi face apariţia în Imperiul Roman în timpul lui Diocleţian. Un autor controversat din secolul al IV-lea de după Hristos, Enandros din Nikomedia, prezumtivul autor al celebrului tratat „Despre erezii”, avea să-l pomenească şi pe acest personaj straniu, cu aură de proroc fanatic, din care şi-ar fi tras cainiţii învăţătura. Pagurdab ar fi venit din India şi ar fi propagat o învăţătură apocaliptică, după care binele nu reprezintă decât o aparenţă înşelătoare, astfel încât până şi codul etic trebuie întors cu faţa la perete. Cum să realizezi un lucru virtuos, când acel profet cu înfăţişare de sălbatic îţi va tot dovedi că fapta ta, izvorâtă din cele mai bune intenţii, nu face decât să-ţi adâncească ţie şi semenilor tăi rănile nevindecabile? Nu există lucrare, dovedibilă a fi oricât de nobilă, care să constituie excepţia acestei reguli. Până la urmă, Pagurdab era în stare să-ţi dovedească, fără putinţă de replică, printr-un discurs logic şi limpede, că nu numai că nu ai făcut nimic bun în viaţă, dar că nici n-ai avut vreodată o dorinţă cât de cât curată în acest sens. La prima vedere, alternativa firească era să nu mai faci nimic - absolut nimic! – ori pur şi simplu să te sinucizi. Însă nici aceste variante nu erau scutite de judecata atât de aspră a profetului, el demonstrându-ţi că şi acelea nu erau decât tot decizii luate de oameni şi, deci, malefice atât pentru semeni, cât şi pentru subiectul lor. Filosofia lui Pagurdab era o dogmă închisă, ea nu permitea nici o evadare din blestemul ei. Se pare, totuşi, că enigmaticul Enandros din Nikomedia face o confuzie în legătură cu apartenenţa cainiţilor de personajul nostru. Asta, în primul rând, datorită neconcordanţei în timp, cainiţii fiind cunoscuţi cu mult înaintea venirii lui Pagurdab la Roma. Ammianus Marcellinus, contemporanul lui Enandros din Nikomedia şi autorul unei „Istorii romane”, pomeneşte, în treacăt, despre Pagurdab, ca despre unul dintre numeroşii proroci care cutreierau încă şi pe vremea lui Imperiul, însă care nu numai că nu ameninţa doar cu un iminent sfârşit al lumii şi cu o cumplită Judecată de Apoi, ci susţinea că Apocalipsul a sosit de mult, că doar orbirea oamenilor nu-l recunoaşte, că fiecare aparentă bucurie nu este decât reamintirea cu atât mai dureroasă a unei alternative teoretice ideale şi niciodată accesibile cu adevărat urmaşilor lui Adam. Stăpânii contemporani ai lumii nu-l considerau mai periculos decât pe ceilalţi devianţi ai creştinismului, întrucât învăţătura lui Pagurdab era pur teoretică, ea neapelând la nici un fel de imperative de urmat deoarece, în conţinutul ei, excludea din start orice soluţie. În consecinţă, oamenii nu se sinucideau, nu trăiau altfel decât înainte de a-l fi ascultat pe proroc, doar că rezistenţa lor în faţa vieţii era temeinic subminată. Că lucrurile n-au stat nici chiar aşa o dovedeşte şi faptul că Julianus Apostatul, împăratul atât de tolerant, l-ar fi izgonit pe Pagurdab (Pagurdah) din preajma sa, socotindu-i vorbăria duşmănoasă pentru moralul trupelor chemate să cucerească Orientul. Acestea ar fi toate informaţiile cunoscute în legătură cu personajul nostru la curtea împăraţilor romani. Ar mai fi de adăugat doar amănuntul că Pagurdab ar fi purtat cu el trei mere din argint (semnele ispitei), mere pe care le arăta întotdeauna în timpul demonstraţiilor sale (din păcate, pierdute). Poate de la aceste mere să fi fost încadrat prorocul sectei cainiţilor, aceia susţinând că fructul Evei este maleficul dar ceresc. După alungarea lui Pagurdab de către Julianus, personajul nu se mai întoarce, nici chiar în urma apropiatei morţi a augustului. Prorocul dispare pentru totdeauna. Însă apare… la Uruk, întors din însărcinarea primită de la regele local şi aducând „corpul delict” solicitat. Modul revenirii este formidabil: soseşte într-o noapte, în timpul unei slujbe religioase oficiate chiar de către rege în faţa mulţimii adunate în piaţa din centrul cetăţii. Pagurdah – ajuns din nou Dabahur – coboară pe pământ, ivindu-se din cer. Drumul de întoarcere îi este marcat de un şuvoi puternic de flăcări. Chiar după ce a ajuns printre oameni, jetul luminos a persistat nopţi întregi pe boltă . În relatările despre vizite ale extratereştrilor petrecute de-a lungul veacurilor, întâmplarea din Uruk, preluată prin filieră egipteană, reprezintă una dintre primele mărturii. Ea stă la originea unor mituri cosmogonice transmise prin viu grai şi, lăsând la o parte probele materiale explicate cu ajutorul ufologilor, legenda despre Dabahur a fost stabilită cronologic ca fiind o premieră în domeniu. Se pare, totuşi, că tocmai această datare a stat la baza a nenumărate confuzii. Pe de altă parte, acceptând de bună legenda despre Dabahur, revenirea personajului (în diferitele sale anagrame, chiar dacă nu perfecte, din pricina numeroaselor transcrieri) devine cu totul incoerentă. Iar de admitem că Pagurdab/Dabahur a sosit la Uruk după ce a fost alungat de Apostat, atunci orice cronologie este dată peste cap… Bahadur va săvârşi nenumărate isprăvi şi, asemenea lui Hercule, va aduce şi merele din argint dintr-o mai veche grădină a Hesperidelor. Istoria, ca de obicei, încurcă datele şi miturile se învălmăşesc. Robertsohn, într-un studiu comparativ, crede că a găsit în Dabahur o sursă preelenă şi lansează mitul „Uhrherakles”. El caută îndelung şi celelalte încercări la care ar fi fost supus eroul de către regele din Uruk, însă rezultatele aduse sunt cu totul neconvingătoare. În cărţile despre Sumer, Dabahur este prezentat şi altădată în postura personajului originar al unor legende ulterioare. Însă totul nu este decât speculaţie, alte mărturii nu s-au păstrat în legătură cu eroul nostru. Şi tot despre Bahadur – de a fost identificat corect -, apărând de multe ori de-a lungul vremurilor, se naşte cel puţin o întrebare: el, cel pus la încercare de către cineva din adâncul trecutului, nu se îndepărtează numai geografic de locul unde este aşteptat, ci face şi vaste incursiuni în timp, adesea în viitor. Cunoaştem, aşa cum am spus, o singură reîntoarcere la Uruk, acea coborâre din cer, când aduce cu sine cele trei mere de argint, aşa că alte comentarii la comentarii ar fi hazardate. Şi iată şi cea mai recentă ipostază a Fiului Vânătorului, ipostază în legătură cu care mai există martori oculari în viaţă. Este vorba despre celebrul caz P. G. Bahadur amintit în media anilor tulburi de după cel de al doilea război mondial. Agenţiile de presă, saturate de bilanţul tot mai incredibil pentru opinia publică a nenorocirilor şi ororilor conflagraţiei abia terminate, găsesc loc să se ocupe şi de ţări mai îndepărtate precum India, „giuvaierul coroanei britanice”, care tocmai îşi dobândea neatârnarea. Straniul subcontinent fusese împărţit prin tratatul de independenţă în trei părţi distincte. Populaţii întregi, în număr de multe milioane de oameni se mutau dintr-o parte în alta a graniţelor trasate arbitrar, însă trenurile erau atacate şi pasagerii ucişi în mod bestial până la unul, în condiţiile unui adevărat genocid. Jawaharlal Nehru îl roagă pe ultimul vicerege englez, Louis Mountbatten, viconte de Burma, să asigure şi în continuare, pe răstimpul unei perioade de trecere, securitatea fostei colonii. Acesta acceptă şi măcelurile încep să fie controlate. În cadrul acţiunii de supraveghere, este arestat un anume P. G. Bahadur, identificat a se fi aflat în foarte multe locuri unde s-au produs cele mai abominabile ucideri în masă, unde au fost ciopârţite cadavrele şi maltrataţi cu sadism copii şi femei. La început, prizonierul nu este luat în serios, întrucât tot ce spune pare lipsit de sens. Totuşi, nu este declarat iresponsabil de către un medic specialist şi surprinde faptul că se dovedeşte în stare să răspundă anchetatorilor în diferitele limbi şi dialecte în care este interogat. Chiar pare dispus să colaboreze, însă anchetatorii ajung la concluzia că suspectul este deosebit de viclean, deoarece nu numai că se arată gata să semneze orice declaraţie, oricât de incriminantă, însă aduce mereu – nesilit de nimeni – noi dezvăluiri senzaţionale, multe dintre ele putând fi considerate învinuiri chiar împotriva sa însuşi. Se cere un nou consult psihiatric şi, de data asta, comisia nu mai este atât de fermă, apărând o evidentă divergenţă de păreri. În timpul acesta, ancheta se prelungeşte şi P. G. Bahadur revine tot mai des pe prima pagină a ziarelor locale şi, din când în când, şi în ştirile transmise de agenţiile de presă străine. Ceea ce-i aduce notorietatea reprezintă faptul că nu epuizează niciodată amănuntele unor noi şi noi incidente înfiorătoare (ce se dovedeau de fiecare dată reale), că ajunge să clarifice şi alte numeroase cazuri ce ameninţau să se afunde tot mai mult în ceaţă, că, având o memorie cu totul ieşită din comun, a identificat şi soarta unor dispăruţi, a unor martori sau a unor făptaşi despre care, până atunci, nu s-a ştiut nimic. P. G. Bahadur era în stare să spună cum era îmbrăcat cutare călător dintr-un vagon căzut pradă bandelor de criminali, să povestească modul cum a fost omorât fiecare dintre acei nenorociţi, să pomenească semnele particulare ale victimelor şi ale agresorilor. Ceea ce la începutul anchetei păru să fie o logoree provocată de emoţiile detenţiei se dovedea treptat a reprezenta, pas cu pas, adevărul adevărat. Arestatul devenise un fel de film viu al scenelor de groază şi era dus de la un tribunal la altul, de la un proces la altul spre a depune mărturia decisivă în cazurile cele mai încâlcite. La un moment-dat, păru să ştie prea multe şi pentru puterea de înţelegere a poliţiei şi câţiva avocaţi isteţi reuşiră să dovedească în mod clar că individul dădea informaţii despre incidente desfăşurate la mari distanţe geografice, însă care au avut loc aproape simultan. Bahadur nu s-a dezvinovăţit niciodată şi continuă să furnizeze amănunte relevante, accesibile doar cuiva aflat de faţă. În caz că mai erau şi alţi martori ori supravieţuitori ai grozăviilor respective, de regulă, aceştia îşi aminteau de figura greu de uitat a apariţiei cu barba sălbatică, îmbrăcat nici hindus, nici budist, nici şiit şi nici măcar englez. Iar ceea ce răzbătea de sub barba bogată excludea orice asemănare cu rasa galbenă. Până la urmă, acea ubicuitate a stârnit vâlvă în presă, mai mult chiar decât cele declarate de numitul P. G. Bahadur. Poate aceasta este explicaţia că mai niciodată nu i-au fost reproduse afirmaţiile, conţinutul mărturiilor, sensul nesfârşitelor sale vorbe. Pe vremea aceea, uimea mai mult insolitul: că suspectul se exprima fără dificultăţi în aproape toate limbile şi toate graiurile în care au avut imaginaţia oficialităţile să-l ancheteze, că era capabil să descrie, după o lună, fiecare amănunt al unei persoane aflate într-un grup ce i-a fost pus în faţă, că putea da asemenea detalii exacte chiar şi despre mai multe evenimente desfăşurate în acelaşi timp. Că vorbea foarte mult, parcă fără încetare, cu un glas ce părea să vină din fundul iadului. (A fost supus şi unor experimente: un ziarist sceptic l-a vizitat câteva minute, apoi din nou după câteva săptămâni. Bahadur ştia şi câţi nasturi avusese jurnalistul prima oară la cămaşă şi ce culoare de cerneală folosise în stilou.) Dar tocmai ubicuitatea a fost speculată de avocaţi. În caz că se admitea mărturia lui P. G. Bahadur într-o cauză, atunci nu se putea accepta că omul a fost în acelaşi timp şi în alt loc. Cum martorul era, de cele mai multe ori, şi inculpat, el netăgăduindu-şi niciodată faptele incriminate, ba, aducând în sprijinul acuzării şi alte orori, s-a ajuns la dilema conform căreia nu se mai putea stabili care dintre mărturiile şi delictele paralele erau cele ce puteau fi luate în seamă şi care nu. Bineînţeles că în fiecare proces avocaţii se încăpăţânau să pretindă că tocmai cauza apărată de ei era cea „redondantă” şi că, în consecinţă, declaraţiile lui P. G. Bahadur erau, în ceea ce-i privea, nule. Aceasta a devenit o tactică aproape infailibilă, întrucât teza imposibilităţii logice a mărturiilor provenite din ubicuitate fiind acceptate de un preşedinte o dată, a creat un precedent care a invadat, apoi, numeroase procese. Chiar şi când individul cu barba înfricoşătoare nu era inculpat de la început într-un caz, apărătorii aveau grijă să-l atragă, ştiind că, astfel, vor găsi şi cauze paralele ce se vor anula reciproc în favoarea clienţilor lor. La rândul lor, procurorii se găseau în imposibilitatea de a se lupta cu această tactică, fiindcă numitul P. G. Bahadur îşi recunoştea imediat şi în mod public orice vinovăţie, problema nefiind să-l faci să admită crima, ci să-i determini pe judecători să fie de acord că unul şi acelaşi om să fie amestecat în măceluri săvârşite în (aproximativ) acelaşi timp la mii şi mii de mile depărtare unele de celelalte. Şi, iată, sensul interminabilelor tirade ale împricinatului: ciudatul personaj nu făcea decât să repete la nesfârşit că faptele oamenilor sunt total neutre din punctul de vedere al moralei – indivizii nu pot face nici bine şi nici rău, fiindcă tot ce ne înconjoară este astfel conceput încât fiecare faptă (ori doar intenţie) să se întoarcă împotriva muritorilor. Te naşti numai spre a pieri, se spune, dar la fel de corect ar fi să afirmi că te naşti numai spre a omorî. Dacă mănânci carne, ucizi viaţă, dacă eşti vegetarian ocroteşti o fiinţă care, la rândul ei, va ucide alte fiinţe - plante sau animale. Iar acestea nu sunt decât formele fruste ale demonstraţiei: până la a ucide, există numeroase trepte intermediare care, la o minimă cercetare, n-au cum să nu fie incluse în codul făţarnic al moralei tradiţionale. P. G. Bahadur şoca magistraţii prin elocvenţa sa iconoclastă, punând sub semnul întrebării cărţile sfinte, numindu-le „ipocrite”, susţinând prin teribile argumente că nu există nici măcar un simplu exemplu uman în stare de a se încadra în spiritul celor zece porunci. Inculpatul a fost cercetat din nou şi din nou de către psihologi, psihiatri, sociologi şi preoţi de toate credinţele, dar toţi s-au îndepărtat înspăimântaţi de el, unii concluzionând că individul este bolnav, alţii că reprezintă un caz lipsit de orice perspectivă de salvare, fiecare grăbindu-se să-l includă într-o entitate închisă, unde să-l izoleze de tot ce se află în jur, doar ca să se afle ei înşişi de cealaltă parte, liniştiţi şi cu sufletele împăcate. Dar în lupta argumentelor, nu Bahadur a fost cel ce a pierdut, cel ce s-a eschivat, cel ce a abandonat… Până şi apariţiile-i în sălile de tribunal erau riscante, el – dacă era lăsat să vorbească – se arăta capabil să răstălmăcească rechizitoriul, dovedind că până şi cele mai bestiale masacre (la care, desigur, participase activ!) nu constituiau decât o soluţie eficientă de a opri măceluri şi mai îngrozitoare; era în stare să-i facă pe supravieţuitori să declare în faţa Curţii că erau gata, la rândul lor, să ucidă şi să schingiuiască şi că, oricum, rănile nevindecabile pe care le purtau cereau răzbunări pe măsură. P. G. Bahadur distrugea sensul justiţiei şi magistraţii se apărau, dându-i tot mai puţin prilejul de a se exprima. Până ce, spre surprinderea generală, fostul vicerege, lordul Mountbatton, l-a invitat la nişte discuţii între Nehru şi Dschinnach, şeful Ligii Moslemice. Protocoalele acestei convorbiri n-au fost date niciodată publicităţii, însă toate părţile s-au arătat evident consternate. Din ziua aceea, numele lui Bahadur n-a mai apărut în media. Aşadar, răsfoind presa vremii, surprinde dispariţia unui personaj atât de pitoresc, o adevărată trufanda pentru orice jurnalist. În ultimele consemnări, revine o idee din ultimele lui discursuri de prin sălile tribunalelor: faptele oamenilor sunt atât de nocive, încât nu există nici o îndoială că umanitatea se (auto)distruge, din când în când, luând-o, după o vreme, de la capăt. Războaiele nu sunt decât nişte palide repetiţii, masacrele interetnice reprezentând ceva mai mult, un prolog al Apocalipsului, un semn, dar toate nu fac decât să jaloneze aceeaşi cale. Al doilea război mondial, holocaustul, gulagul, genocidul de după cucerirea independenţei de către India sunt trepte ale unui sfârşit firesc, ale unui sfârşit care se apropie. Prorocirile continuă şi se îndeplinesc în Coreea, Vietnam, Afganistan, Irak, Libia, Siria, în Orientul Apropiat, în Africa şi în locuri pe care doar treptat le descoperim a fi fost scenele unor premoniţii ale lui Bahadur. Pretutindeni. (Un ziarist a coroborat datele inculpatului din India cu prezicerile lui Nostradamus şi a trebuit să accepte că autorul din evul mediu putea fi citit cu uşurinţă cu cheia pe care o ofereau spusele lui Bahadur. Mai mult chiar, acesta pretindea că sfârşitul lumii va avea loc, din nou, într-un viitor apropiat, adică în anul 2012 după naşterea lui Hristos, deci exact la data indicată şi de Nostradamus şi de sfârşitul calendarului maiaş. „Următorul interviu îl voi da printre flăcări şi fum, în anul când lumea se va prăbuşi iarăşi, îl asigură el pe un ziarist scandinav - vorbindu-i, desigur, într-o impecabilă suedeză - şi fiindcă şi dumneata vei fi de faţă, nu-ţi spun decât .” Pe urmă, când fatidica dată din anul 2012 nu s-a împlinit, Bahadur a demonstrat că nu s-a referit nici o clipă la termenul înţeles de oameni, el vorbind în sensul adevăratului timp, timpul lui Dumnezeu.) Nu aş fi scos la iveală acele tăieturi din ziarele deja tot mai îngălbenite de vreme, de n-aş fi aflat, tot prin mass-media şi tot întâmplător, că un bombardament din războiul din Golf ar fi scos la iveală vestigii de un tip necunoscut din perioada medie Uruk. Printre altele, specialiştii ar fi dat şi de nişte hărţi ciudate, cu tărâmurile mai asemănătoare zilelor de azi decât vremurilor preistorice. Scrisul de pe acele documente le era încă necunoscut oamenilor de ştiinţă, însă nu a fost greu să se observe că hărţile indicau cu precizie locurile conflagraţiilor din secolul al XX-lea de după Hristos. S-au formulat, în grabă, explicaţii aparţinând ufologiei, însă faptul că alături de ciudatele înscrisuri se aflau şi trei obiecte rotunde din argint m-a dus imediat cu gândul la Dabahur – Pagurdab – Bahadur: prorocul din Uruk se pare că şi-a mai îndeplinit una dintre însărcinările ce i-au fost date şi s-a întors din viitor cu harta grozăviilor ce vor urma. Desigur, isprava sa a fost gratuită, cine să-i priceapă mesajul şi cine să cuprindă urgia în toată hidoşenia ei? „Măcelurile noastre sunt floare la ureche pe lângă calitatea şi cantitatea crimelor ce vor veni, l-a prevenit Dabahur pe regele din Uruk şi pe cetăţenii adunaţi să-l asculte. Cum fiecare durere este resimţită de cei ce o suportă şi cum fiecare moarte este individuală, măcelul are toate condiţiile spre a se perpetua şi spre a creşte. Fiecare sfârşit al lumii nu este decât un început. El precede noi civilizaţii preocupate doar de a (se) distruge.” Şi iată şi o relatare din presă : „Explicaţi-mi, vă rog, rânji prorocul, unde sunt milioanele de ani care lipsesc ACESTEI civilizaţii la bilanţ!” „Ce bilanţ?” l-au întrebat. „Păi, dacă omului, ziceţi voi, i-au trebuit milioane de ani până să se dezvolte până la stadiul Homo Sapiens, unde este acel răstimp, voi evoluând ca atare doar de câteva mii de ani?” A fost destul de greu de adunat datele disparate ale acestei povestiri. Acum suntem în legătură directă cu un gazetar suedez octogenar, Adam Bergurson, dar încă activ, care – ca şi noi – îl aşteaptă pe P. G. Bahadur pentru interviul promis. Suedezul, scăpat incredibil din cele mai cumplite catastrofe (printre care şi după prăbuşirea unui avion al cărui unic supravieţuitor a fost), nu are nici o îndoială că întâlnirea va avea loc. El a înţeles de mulţi ani că P. G. Bahadur este asigurarea sa de viaţă şi că până interviul nu se va realiza, n-are nici un temei să-şi facă griji pentru ce va mai fi. Până atunci…
Posted on: Sat, 31 Aug 2013 07:18:20 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015