ROMÂNIA, ŢARA UNDE NU MAI VREAU SĂ TRĂIESC NICIODATĂ ( De la extaz la agonie) M-am născut în această ţară, şi am primit educaţie din partea părinţilor să-mi iubesc ţara, pământul natal, conaţionalii. Sistemul comunist prin politica lui mişelească, te lega de glie manevrând perfid şi pervers sentimentele de român, românism, folosind simbolurile drept norme morale, ne-am trezit că de fapt trăim într-o închisoare cu zidurile la graniţele ţării, alimentându-ne cu şuvoaie de minciuni, şi crezul după care, ca noi nu este nimeni. Că de fapt noi suntem centrul universului, de la noi începe lumea şi tot cu noi se termină. Sărăcia lucie care stăpânea întreaga ţară, teama şi teroarea create de aparatul opresiv al vremii, prin vectorul Particului Comunist – forţa conducătoare – securitatea ne-a ţinut în amorţire. Şansele să vezi şi altă lume, alte naţiuni, alte tradiţii, alte sisteme de existenţă, românilor le erau refuzate. Şi aşa generaţii de oameni, timp de 50 de ani, şi-au chinuit ciaţa şi existenţa, plecând în lumea de dincolo, nelăsând în urmă nicio perspectivă urmaşilor lor. Paradoxul, un grup de analfabeţi, propulsaţi de puterea sovietică la putere, şi-au însuşit dreptul de a-ţi decide prezentul şi viitorul, numai şi numai aşa cum îl vedeau ei şi pe care ţi-l impuneau şi ţie. La o vârstă destul de fragedă, am avut şansa să plec din închisoarea comunistă şi să încep să percep lumea din altă perspectivă, aceea a adolescentului, pierdut în lumea fascinantă a occidentului. Dragostea de părinţi, de colegi, de locurile natale, mi-au îngenunchiat dorinţele de evadare în lumea largă. Puteam să o fac de zeci de ori, şi totuşi n-am făcut-o. Am crezut tot timpul că lucrurile cele mai bune le poţi înfăptui în propria ta ţară. Şi nu în altă parte. Am greşit nesesizând că de fapt ţara mea este marea Europeană şi că aparţin unei mari culturi, că în mod artificial mi-a fost amputat dreptul de a considera că tot ce există în Europa, poate să-mi aparţină şi mie. Am suferit pentru cauza României. După ce am ajuns la performanţa de neegalat de a fi cel mai tânăr comandant de navă din Europa la vârsta de 26 de ani, la 30 de ani fac un gest unic în istoria ţării. Fiind comandantul unei nave mineralier de 12.500 Tdw, împreună cu echipaj cu tot, în ziua în care în România trebuia să fie ales fiul cel mai iubit al poporului – Ceauşescu- şa 17 martie 1985 eu am comandat spargerea zidului închisorii comuniste şi am plecat în lumea liberă. Pentru acest gest fără precedent am fost condamnat de două ori la moarte, dus de două ori în faţa plutonului de execuţie. Am trăi cinci ani în regim de condamnare la moarte şi recluziune totală, am fost eliberat în 22 decembrie 1989 şi am intrat în prima conducere a noului stat care apărea prin căderea comunismului şi a familiei Dictatorului Ceauşescu, fiind al patru-lea om ca putere în stat, vicepreşedintele comisiei legislative, juridice şi a drepturilor omului. Apoi, imediat ce am fost invitat în occident de către toţi cei care timp de cinci ani au luptat pentru apărarea vieţii şi a familiei mele, după lungi turnee prin Europa, America, cu multiple interviuri despre chinurile pătimite în închisorile comuniste, la un moment dat, la sediul Naţiunilor Unite din Geneva, într-o şedinţă în plen am siderat audienţa cu răspunsul dat la întrebarea – alege-ţi ţara unde vrei să trăieşti şi acolo vei trăi- când am pronunţat România, nimănui nu-i venea să creadă, că vreau să trăiesc acolo unde semenii mei mă condamnaseră la moarte pentru fapte închipuite, pentru gândul pe care îl aveam. Mai mult chiar, nu am accesat funcţii publice şi am fondat în România – Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului (OADO), şi m-am dedicat cu trup şi suflet dezideratului nobil al luptei pentru apărarea drepturilor omului într-o ţară care a cunoscut numai minciuna, opresiunea, agresiunea, umilinţa, josnicia, în care nu puteai pretinde că ai drepturi şi să ceri a-ţi fi respectate. Timp de 17 ani, în mod metodic, zi lumină, mi-a dedicat viaţa acestei munci surde şi obsesive, prin care chemam naţiunea, instituţiile la respect reciproc. Finalul, am deranjat, am devenit incomod, pentru unii cărora le-a plăcut foarte mult dictatura în care au trăit, fiind adepţii ei. Poţi schimba peste noapte faţade de oraşe, să construieşti societăţi şi economii performante, să umpli piaţa cu toate bunătăţile din lume, dar niciodată nu poţi face acelaşi lucru cu mentalităţile oamenilor, cu educaţia pe care au primit-o şi în care s-au format. Constat şi regret că am fost atât de naiv încât să pot crede în idealuri atât de nobile, atât de măreţe. Cei la care mă adresam au rămas cu tarele trecutului, de care nu puteau scăpa aşa de uşor. Cu regret şi cu strângere de inimă, trebuie să spun că mai avem un drum lung până vom înţelege cu adevărat ce înseamnă să trăieşti în spiritul valorilor occidentale. Aici, cel mai bine este să nu faci nimic, să trăieşti şi să mori în anonimat, maşina de tocat a potentanţilor vremii te distruge sau te elimină într-o secundă. Şi ce îţi rămâne de făcut ? Disperarea. Cui să te plângi, cui să-i explici, tu alergi după ei să le faci bine şi ei te vând şi te aruncă la lada cu gunoi, printr-o perversitate de neimaginat. E clar că în asemenea ţară nu îţi mai doreşti să trăieşti niciodată. Renunţi la tot şi indiferent de ce vârstă ai avea, îţi doreşti să pleci definitiv din reminiscenţele gulacului românesc. Preferi singurătatea, căci disperarea te face să visezi la orice, numai la ce ai iubit cu adevărat cândva, nu. Lucruri la care ai ţinut ca la propria fiinţă, pentru care ai fost în stare să îţi dai viaţa, îţi devin indiferente, fără sens, îţi lasă un gol mare în suflet, şi te face să constatţi că ai greşit atunci când ai spus că ţara în care vrei să trăieşti este România. Le-o las lor, ălora care azi îşi bat joc de ea, prin tot felul de jocuri mioritice perverse şi periculoase. Florentin SCALEŢCHI
Posted on: Tue, 02 Jul 2013 09:31:34 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015