Recunoaşterea vinovăţiei în cazul minorilor Legea nr. 202/2010 (mica reformă în dreptul penal) a introdus în Codul de procedură penală prin art. 320¹ procedura judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Această modificare legislativă a generat deja numeroase controverse în doctrină şi în practică, un recurs în interesul legii (ÎCCJ Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012) şi a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate (Curtea Constituţională, Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011). Una dintre problemele pe care le pune în discuţie articolul menţionat are în vedere aplicabilitatea procedurii recunoaşterii vinovăţiei în cazul minorilor. În actuala sa conformaţie, art. 320¹ nu face nicio referire cu privire la aplicabilitatea sa în cazul minorilor. Astfel, în doctrina de specialitate au fost identificate 2 opinii: o opinie majoritară, care are în vedere incidenţa procedurii şi în cazul inculpaţilor minori şi o opinie minoritară, a imposibilităţii inculpatului minor de a apela la procedura menţionată. Departe de a fi o simplă dispută teoretică, problema analizată are efecte asupra stabilirii corecte a cuantumului pedepsei în cazul inculpatului minor care declară, mai înainte de începerea cercetării judecătoreşti, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, deoarece în cazul acestuia operează un cumul de cauze legale de atenuare a pedepsei. Opinia majoritar[1] este puternic susţinută de o viziune strict obiectivă asupra textului de lege: ”ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos”. De altfel, în situaţiile în care legiuitorul a dorit să înlăture de la aplicarea în situaţia specială a minorilor o anumită procedură specială, a făcut-o: în art. 479 alin. (1) din CPP se prevede expres că procedura specială a infracţiunilor flagrante nu se aplică infracţiunilor săvârşite de minori. Lipsa unei prevederi exprese a textului de lege, în sensul excluderii din sfera sa de aplicare a infracţiunilor săvârşite de minori, pare a fi principalul argument al doctrinarilor[2] care au adoptat această poziţie[3]. Mai mult, din punct de vedere al dreptului penal substanţial minoritatea este o cauză legală de atenuare a pedepsei (asemenea rămânerii faptei în faza de tentativă), întrucât art. 109 alin. (1) din CP prevede că limitele pedepselor se reduc la jumătate în cazul minorilor. Întrucât minoritatea şi reducerea limitelor de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei au raţiuni diferite, aplicarea cumulativă a acestora pare, cel puţin la o primă vedere, posibilă. În sensul opiniei majoritare mai sus menţionate[4] au decis si anumite instanţe, care au cumulat cauzele de atenuare a pedepsei în cazul inculpaţilor minori ce şi-au recunoscut vinovăţia în condiţiile art. 320¹. În Sentinţa penală nr. 19/2011 a Tribunalului Mureş pedeapsa inculaptului minor, în vârstă de 15 ani si 11 luni la momentul săvârşirii faptei, trimis în judecată pentru infracţiunile de violare de domiciliu, tentativă la tâlhărie şi tentativă la omor deosebit de grav comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii, reţinute în concurs, a fost stabilită în trei paşi: într-o primă etapă s-a făcut aplicarea art. 109 CP şi limitele de pedeapsă au fost reduse la jumătate, într-o a doua etapă s-a făcut aplicarea art. 20 CP cu privire la tentativă şi limitele de pedeapsă astfel reduse au fost din nou reduse la jumătate, iar în final s-a făcut aplicarea art. 320¹ CPP, inculpatul minor beneficiind astfel de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă pentru recunoaşterea vinovăţiei. În acelaşi sens s-a decis şi în cazul SP nr. 157/2011 a Tribunalului Sibiu. Opinia minoritară[5], cea care susţine imposibilitatea inculpatului minor de a apela la procedura recunoaşterii vinovăţiei, pune însă în discuţie un aspect interesant: ambele proceduri, atât cea a recunoaşterii vinovăţiei, cât şi cea a infracţiunilor săvârşite de minori sunt proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, motiv pentru care ele nu se pot aplica cumulativ. Acelaşi art. 479 alin. (1) din CPP tranşează problema cumulului de proceduri speciale în cazul celei aplicabile infracţiunilor flagrante și celei aplicabile minorilor, în sensul incidenţei unei singure proceduri speciale, cea a minorilor. Autorul citat îşi întemeiază opinia prin prisma obiectului normei de incriminare, acela de a lămuri conţinutul raportului juridic de conflict şi implicit rezolvarea fondului, ceea ce determină caracterul de procedură specială, chiar şi în lipsa unei calificări exprese în acest sens din partea legiuitorului[6]. Această opinie pare să fie în acord cu prevederile Noului Cod de procedură penală, care reglementează ca instituţie inovativă acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Deşi NCPP păstrează şi judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei prin art. 373 si următoarele, procedura specială a acordului de vinovăţie, calificată ca atare de legiuitor, interzice minorilor să încheie un asemenea acord. În esenţă, cele două opinii discutate au în vedere calificarea minorităţii în privinţa aplicării art.320¹ CPP. Chiar dacă este, prin prisma dreptului penal substanţial, o cauză de atenuare legală a pedepsei, minoritatea impune din perspectiva dreptului procesual penal o procedură distinctă.
Posted on: Mon, 07 Oct 2013 18:43:33 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015