Recunosc, pe mine m-au fascinat întotdeauna macaralele. Îmi plăceau la nebunie, erau vesele, mari, harnice, fruntașe, făceau treabă tot timpul, depășeau planul de producție. Mamă, ce mai duduia țara în urma lor! Îmi doream, de mică, să urc în acea cabină, ca un ochi mare, și să-mi privesc orașul de sus, Bucureștiul meu mirositor, nebun îngâmfat și schimbător. Au trecut anii și n-am reușit decât să-mi julesc un cot până la os și să-mi rup niște pantaloni noi. Mă cocoțasem pe una din macaralele care lucrau de zor la blocurile din străzile Cupolei, Poarta-Albă Militari, dar cabina nu era la mare înălțime. Șansa mea. De atunci, am cam rămas cu idei fixe. Îi admir pe macaragii pentru că sunt zeii șantierului: puternici, cei mai înalți, cu vorba aspră, răstită ca un pumn dat în masă. Și nimeni n-o să mă facă să cred altceva. Viața, care deseori e bună cu mine, mi-a scos în cale o macaragiță adevărată. -
Posted on: Wed, 24 Jul 2013 14:40:04 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015