"RĂDĂCINI" Se născuse în casa cu lut pe jos şi acoperiş de şindrilă într-un amurg binecuvântat de sfârşit de vară... Tânăra dăscăliţă, mama sa, se străduise din răsputeri să aducă pe lume copila ce dăduse semne că a venit sorocul, în lunca de la marginea satului pe când aduna fânul sfârâind de uscăciune şi răspândind miresme de flori amuţite pe veci în căpiţele ce urmau să le vândă în toamnă... Se gândise încă de când aflase că e însărcinată că, dacă va fi fetiţă, să-i dea numele unei foste colege de liceu de-a cărei prietenie se bucurase în anii tinereţii. Nu erau dotate circumscripţiile sanitare, dispensarele săteşti sau maternităţile cu ecograf în acele vremuri, cu puţin trecute de mijlocul de secol XX şi nu avea de unde să ştie atunci că Dumnezeu îi va dărui o fată şi nu un băiat, deşi tânărul funcţionar cu care se căsătorise peste voia părinţilor îşi dorea cu ardoare fecior; era un soi de mândrie bărbătească a oamenilor locului... Erau fericiţi, părinţii Speranţei, o luaseră de la zero, locuind în casa părintească în care bărbatul crescuse alături de fratele mai mare din prima căsătorie a tatălui său şi de alte două surori, fetele Mariei, minunata sa mamă rămasă văduvă; trecuse doar dealul cu fetele, încă mici, de mână când s-a luat cu omul ei, văduv şi el. Străbunicul micuţei Speranţa crescuse trei copii alături de înţeleapta-i soţie şi un al patrulea îl primiseră în dar de la Dumnezeu, ca plămadă a dragostei lor. Fiind mezinul familiei şi demonstrând înclinaţii vădite spre învăţătură, acesta se şcolise şi revenise în sat, îşi întemeiase o familie şi-acum, iată, era tatăl unei fetiţe ce-avea să-i fie bucurie mai târziu, dar şi prilej de întristare, pentru că soarta, ursitoarele sau Dumnezeu îi harăziseră multe, iar existenţa ei urma să fie marcată de evenimente şi ciudăţenii, aflate, parcă, sub patronajul unui cumplit blestem... De fapt trecuseară ani mulţi până Speranţa aflase de la un preot duhovnic căruia îşi descărcase sufletul, că ar fi blestemat-o o rudă apropiată din ramura maternă a familiei şi se afla încă sub tăişul gândurilor azvârlite într-un moment de nesăbuinţă de bunica din partea mamei; nu credea în blesteme şi vrăji şi nu punea preţ pe astfel de ipoteze, pentru că în sufletul ei se născuse odată cu ea credinţa în bine, în frumos şi în Lumină, ori faptele din tenebrele întunecate ale ocultismului o vor lăsa rece, chiar dacă viaţa ei se afla sub multe semne ale unui destin zbuciumat. Se ruga mereu în felul ei unic, pentru că în mintea şi inima sa se statornicise un soi de amestec de credinţe dobândite din tainele ortodoxiei în care fusese botezată dar şi al unui alt fel de crez, puţin diferit aparţinând unei grupări religioase protestante pe care o dezbătuse îndelung, cu judecata aceea de copil isteţ şi dornic de a şti cât mai multe, cu una din mătuşile din partea tatălui cu care petrecuse primii ani ai copilăriei în căsuţa văruită în albastru deschis, cu lut pe jos şi uşi din lemn mâncat de cari şi obosit de trecerea vremii... Comunitatea în care trăiau era liniştită, respirând acel aer patriarhal specific satului românesc din inima munţilor în care se simte şi azi spiritul străbunilor, uitat de lume dar iubit de Dumnezeu pentru că acolo, în acel deceniu al veacului al douăzecilea se citea la lampa cu petrol, se clăteau rufele la râu, chiar dacă în toiul iernilor adevărate de atunci trebuia să stai pe-o banchiză de gheaţă din mjlocul lui şi să simţi arsura mâinilor în apa ce gâlgâia nestăvilită pe sub stratul îngheţat... Oamenii locului nici nu văzuseră nici nu auziseră de fructe exotice pentru că, de cele mai multe ori nu găseai un aparat de radio, pe baterii, în casele lor modeste dar mirosind mereu a busuioc şi pâine coaptă pe vatră. Şi-apoi la ce le trebuiau lor portocale şi banane aduse, te miri de prin ce ţări calde şi injectate pentru a le menţine proaspete, când mărul „ponic” din josul grădinii, dinspre vale dăruia cele mai minunate şi aromate fructe cu care copiii se delectau încă de când lega fructul, şi până toamna târziu când le aşezau ca pe nişte comori pe rafturile pivniţei săpate sub fundaţiile vechi ale căsuţelor înşirate de-a lungul drumului ce ducea spre munte?! Era o zonă în care vara era scurtă şi iernile lungi de ţi se uscau lacrimile din priviri aşteptând să vezi prima rândunea străduindu-se să-şi facă noul cuib sub straşina casei sau să auzi cucul în zăvoaiele de pe dealurile ce mărgineau satul într-o aliniere netulburată de nimeni şi de nimic. Speranţa creştea în acel colţişor de linişte bucurându-se din plin de toate frumuseţile locurilor, dragostea părinţilor ce o educau frumos, mângâierea mătuşii care o învăţa mereu lucruri bune şi folositoare, orânduite în înţelepciunea omului simplu, neatins de vreo urmă de fals sau răutate, într-o ordine desăvârşită a valorilor spirituale cu care te naşti si pe care le dobândeşti, şi căreia îi va păstra amintirea vie toată viaţa. Cu ea a-nvăţat primele rugăciuni, cu ea a plâns în casa lui Dumnezeu când a auzit pentru prima dată o „cântare” ce povestea pe note patimile Mântuitorului şi multe zile şi nopţi după aceea se trezea cântând „Când era Iisus pe cruce / A strigat cu glasu-i dulce / «O, vai, rănile mele, tare mă dor!»”... O mai ţine minte şi azi şi câteodată simte cea mai mare eliberare atunci când o îngână printre lacrimi împletite în priviri şi coborâte în tainele sufletului ei... Mătuşa o uitase dormind, cuminţică, în camăruţa de alături când fratele ei, tatăl Speranţei era mare naş, mare la o familie de moţi de la Arada pripăşiţi în locurile acelea şi fugise şi ea, sărmana, să vadă mireasa, când ghemotocul de fetiţă, de-abia trezit din somn, văzându-se singur acasă a plecat prin zăpada ce-i scârţâia sub picioruşele încălţăte în fuga mare nişte doar cu nişte ciorăpei ca vai de mama lor, găsiţi printr-un colţisor de sertar, şi-a făcut „triumfal” apariţia la casa miresei şi drept în braţele „Nanei” s-a oprit cu pantalonaşii ei de molton cu tot, fericită că îi păcălise pe toţi şi ajunsese şi ea la ceremonia plecării miresei din casa părintească! Sic! „Nana” era preferata ei, dintre toate fetele care trecuseră prin casa lor pentru a-i ţine companie atunci când tinerii părinţi erau la serviciu sau aveau câte-o agapă la care, musai, trebuiau sa fie prezenţi. Atunci chiar reuşise să îi demonstreze pentru că ajunsese în ciorapi, pantaloni de molton cu pătrăţele maron şi bej, cu capul descoperit dar iute ca un titirez şi aprigă ca şi gerul pe care îl ignorase şi le dovedise tuturor că dacă vrei, chiar şi asta se poate! A scăpat ca prin urechile acului de o chelfăneala pe cinste pentru că naşii erau prea ocupaţi cu aranjatul mirilor şi mătuşa o luase frumuşel sub aripa-i blândă, ocrotitoare parcă părtaşă la ghiduşia care ajunsese poveste în rândul leliţelor dornice de astfel de întâmplări. Aşa că s-a furişat „nemţeşte” înfăşurată în broboada mătuşii pe care o strângea în braţe cuibărindu-se la pieptul ce îi devenise adăpost pentru mai puţin de 50 de metri ce trebuiau parcurşi până acasă. Acolo le aşteptau poveştile, la căldurica din casa cu perdele de flori de gheaţă la ferestre şi cu o aromă de mere coapte pe plită ce nu se poate uita... De ce, oare, ni se întipăresc în minte momentele cele mai năstruşnice din copilăria ce nu se uită niciodată? Speranţei i-au rămas treze mereu amintirile acelor vremuri, deşi nu împlinise încă cinci anişori când s-au mutat câteva case mai încolo, findcă matuşa dragă se muta şi ea la oraş, alături de feciorul care îi fusese mângâiere de când aflase că bărbatul ei, cu care convieţuise atât de puţin, fusese dat dispărut pe front, în Rusia celui de-Al Doilea Război Mondial... Şi l-a aşteptat până aproape de 77 de ani când, departe, pe „pământul fagăduinţei” şi-a lăsat rămăşiţele efemerităţii pământeşti şi a plecat Sus, în căutarea lui. Stăteau amândouă în „camera de la drum” şi se mai zgâiau din când în când pe geam prin ochiuri deschise în storurile albe de flori de gheaţă cu abur din guriţa ce nu-i mai tăcea, la săniile încărcate cu lemne aducând cu ele trupuri ostenite de bărbaţi înveliţi în bonde din blană de oaie care miroseau puternic a seu, a tutun răsucit în ziarul „Făclia” şi-a pălincă – antidotul numărul unu în combaterea frigului şi-a disperării ce le mai dădea târcoale în vremuri de restrişte, şi, Doamne, de multe au avut parte! Speranţei îi plăcea să se uite pe geam şi să numere, număra mereu oamenii care treceau în Sus sau în Jos, venind sau plecând la „cooperativă” , ba după „fotoghin” ( petrol lampant) pentru că încă nu era raţionalizat, ba după pânză folosită la cusut ştergare, şerveţele sau feţe de masă în zilele şi serile lungi de iarnă, acasă sau la „habă”- un fel de şezătoare la care se adunau femeile şi lucrau, torceau, cântau, glumeau şi povesteau câte-n lună şi-n stele, vrute şi nevrute, întâmplate sau plăsmuite de imaginaţia de care nu duceau deloc lipsă. Cu siguranţă că număratul i-a rămas de-atunci o obişnuinţă pentru că şi azi, în petecul de pământ pe care vieţuieşte numără, numără ani, numară luni, zile, ore, numără clipe şi numărătoarea numai nu se mai termină. Se numără pe ea, ori de câte ori mai primeşte o lovitură de la viaţă şi numără oamenii care s-au împuţinat vizibil în universul ce şi l-a creat cu bună ştiinţă.... (Fragment din romanul în lucru "CĂRĂRI DE TIMP" )
Posted on: Mon, 05 Aug 2013 06:42:11 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015