S-a născut la 24 septembrie 1951 în Şumiha, regiunea Kurgan, părinţii fiind deportaţi. A studiat la şcoala de muzică “Ştefan Neaga” din Chişinău, 1968-1972, colaborând cu orchestrele de muzică populară “Mărţişor”, “Fluieraş” şi “Lăutarii”. În anul 1977 se lansează în muzica uşoară, în formaţia “Orizont”. În perioada anilor 1979-1982 este solistă în formaţia “Bucuria”. În anul 1981 obţine Premiul III la concursul “Zorile Crimeii”. În anul 1993 i se conferă titlul onorific “Maestru în artă”, în anul 2010 cel de „Artist al poporului”. A fost protagonista a patru serate de creaţie “Eu sunt femeie ce taina vieţii o cunoaşte”, 1995, “E seara unei întâlniri”, 1998, „O seară de neuitat....” 2001, “Cu numele tău”, 2010. A activat la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti, România. Despre destinul acestei îndrăgite artiste în interviul prilejuit de ziua sa de naştere. - Spunea cineva că “Muzica este o neasemuită stare de revenire la taina care eşti. Când nu mai încape în cercul emoţiei ce te caracterizează, atunci erupe, se revarsă cu multprea răvăşitoarea forţă a confesiunii.” Din acest motiv, dragă Nina Crulicovschi, lansaţi aceste cântece marcate de mare dramatism? - Pe parcursul întregii activităţi artistice mi-am cântat micul meu univers sufletesc. Anume aşa, sper, reuşesc să ating o strună din ceea ce numim suflet. Sufletul omului este cartea vieţii sale, în care îşi scrie amintirile despre trecerea sa prin timp şi atunci când te macină singurătatea, o răsfoieşti, pentru a reveni încă o dată la taina care eşti. Mă bucur că melodiile cărora le-am dat viaţă, deşi lirice, cum ar fi “Cu numele tău”, “Nu mă chema”, “Acestei iubiri”, “Te rog să vii”, „Lume”, „Când voi pleca”, dar şi cele cu mesaj civic „Basarabia”, „Oameni, oameni”, „La Monumentul Voievodului” şi altele rămân la fel de îndrăgite de melomani. Am constatat acest lucru şi la spectacolul prezentat în Piaţa Marii Adunări Naţionale la Sărbătoarea „Limba noastră cea română”, când mii de spectatori solicitau la bis piesa „Basarabia”. Aceste momente mă emoţionează şi îmi argumentează că ştiu să-mi aleg repertoriul, iertată fie-mi nemodestia. - Pe lângă succesele de mare rezonanţă în muzica uşoară, aţi reuşit să vă afirmaţi şi în muzica populară. Muzica populară constituie o pagină distinctă în biografia mea de creaţie. Îndrăznesc să afirm că anume cântecul popular mi-a făcut un nume. În anul 1968 am început să colaborez cu orchestra “Mărţişor”, apoi am cântat în “Fluieraş”. Am fost şi solistă în orchestra “Lăutarii”, reprezentând muzica populară în mai multe ţări. Abia în anul 1977 am debutat în muzica uşoară, în formaţia “Orizontul”, apoi activat în ansamblul “Bucuria”. Evoluarea cu orchestra “Lăutarii” dirijată de maestrul Nicolae Botgros, la serata de creaţie pe care am realizată cu prilejul unei aniversări, mi-a dat încredere, iar publicul, prin aplauzele cu care au însoţit acest moment – recitalul de muzică populară, a demonstrat că nu a uitat de începutul activităţii mele de creaţie, ceea ce este foarte important pentru un artist. De atunci îmi tot zic - neapărat trebuie să înregistrez un disc cu muzică populară. Am adunate atâtea cântece frumoase, nemuritoare cum se spune. - Cu ani în urmă într-un interviu, Angela Similea, care vă apreciază foarte mult, îmi mărturisea că ar fi bine să vă extindeţi spectrul stilistic al repertoriului, să abordaţi şi muzica mai vioaie, mai veselă. Ceea ce şi am şi făcut. Am auzit acel interviu şi cum îţi spunea Angela, “nu poţi să fierbi toată viaţa într-un ceaun cu smoală”. Se referea la melodiile mele triste. Astfel, activitatea mea la Teatrul “Alexandru Davila” din Piteşti, în care am activat mulţi ani mi-a dat posibilitatea să abordez un spectru mai larg de genuri. Desigur, am interpretat şi muzică populară, fiind necesar divertismentul. În perioada de aflare la Piteşti am colaborat şi cu compozitori din România, care mi-au oferit câteva melodii mai dansante. - Dragă Nina Crulicovschi, aţi avut şi o perioadă de încercare în activitatea de creaţie, să spun aşa, când se credea că aţi renunţat la cântec... Era cea mai mare eroare a celor care îşi imaginau că aş putea să mă retrag din scenă. Destinul, într-adevăr, a avut pregătită pentru mine şi o asemenea perioadă, care, într-un fel, mi-a fortificat încrederea în forţele mele. Nu pot spune că au fost duşmani sau prieteni falşi, dar unii se bucurau că timp de 7 ani am tot bătut pe la uşi pentru a mi se oferi posibilitatea să-mi duc cântecul prin viaţă. Eram ca o pasăre rănită, care vrea să zboare, dar nu poate…Deloc uşoară această stare, când te frământă o dorinţă. Şi când stau şi mâ gândesc că nu era o dorinţă uşor realizabilă – să mă lase să cânt... - Când a început această linie neagră din viaţa Dumneavoastră, ce a generat această situaţie? Pare banal, dar un mare succes mi-a adus această situaţie. În anul 1981 am devenit laureată a concursului “Zorile Crimeii” şi mi s-a propus să mă pregătesc pentru “Orfeul de aur”, dar la Chişinău nu s-au bucurat prea mulţi de acest succes al meu. A urmat ceea ce se ştie – dispariţia din circuitul vieţii muzicale. Mă uitase şi unii dintre cei mai buni prieteni. Or, nu sunt supărată. Dumnezeu le vede pe toate. Prin rugăciune, prin sicerea credinţă am revenit în faţa celor care mă aşteptau cu adevărat. - Da, admiratorii au continuat să vă solicite cântecele, continuând să înfrumuseţeze spaţiile de emisie. Un artist trăieşte prin noi melodii, printr-o continuitate a creaţiei sale. Îmi amintesc de scrisorile primite de la radioascultători. Acele răvaşe au confirmat dragostea admiratorilor şi m-au determinat să-mi adun toate puterile pentru a mă relansa în viaţa muzicală. - Aţi revenit în faţa publicului cu o melodie foarte tristă “Lume” semnată de Mircea Oţel, versuri Claudia Partole – “Rătăcesc pe-acest pământ, nu mă întreabă cine sunt…” - Vedeţi, încă un argument că întotdeauna cânt ceea ce trăiesc cu adevărat. Nu puteam să cânt altceva după ani de tăcere. Acei care îmi cunoşteau destinul, m-au înţeles. Nu aş vrea să amintesc de acele clipe care mi-au fost dat să le trăiesc. Au făcut parte din viaţa mea şi nu am împovărat pe nimeni cu ele. Bucuriile din afara scenei mi-au fost atât de efemere, încât rareori îmi amintesc de ele, nu că aş fi pesimistă, dar trăiesc cu tot ce mi se întâmplă în scenă. În scenă visul îmi este împlinit. - Acum la ceas aniversar, ce vă doriţi. La ce visaţi? Să-mi dea Domnul sănătate ca să pot realiza încă un spectacol, după care să plec în străinătate la tratament, aceasta fiind concluzia medicilor. Tot trist, dar nu am de ales – aceasta este realitatea. Desigur, îmi doresc să nu fiu uitată de fidelii admiratori şi de ce nu – să-mi fac şi alţii noi, printre cei tineri.
Posted on: Mon, 23 Sep 2013 15:50:27 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015