SUFERINTELE LUI HRISTOS Pentru a întelege pe deplin valoarea mântuirii, este necesar sã întelegem cât a costat ea. Ca urmare a ideilor limitate despre suferintele lui Hristos, multi pun un pret mic pe marea lucrare de ispãsire. Mãretul plan de mântuire a omului se datoreazã nemãrginitei iubiri a lui Dumnezeu Tatãl. În acest plan divin, se vede cea mai minunatã manifestare a iubirii lui Dumnezeu fatã de neamul omenesc cãzut. O astfel de iubire, ca cea manifestatã în darul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, i-a uimit pe sfintii îngeri. Fiindcã atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, cã a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sã nu piarã, ci sã aibã viatã vesnicã (Ioan 3,16). Mântuitorul acesta era strãlucirea slavei Tatãlui Sãu si expresia chipului persoanei Lui. El poseda maiestate divinã, perfectiune si desãvârsire, era egal cu Dumnezeu. Cãci Dumnezeu a vrut ca toatã plinãtatea sã locuiascã în El (Col. 1,19). El, mãcar cã avea chipul lui Dumnezeu, totusi, n-a crezut ca un lucru de apucat sã fie deopotrivã cu Dumnezeu, ci S-a dezbrãcat pe Sine si a luat chip de rob, fãcându-Se asemenea oamenilor. La înfãtisare, a fost gãsit ca un om, S-a smerit si S-a fãcut ascultãtor pânã la moarte, si încã moarte de cruce (Filip. 2,6-8). Hristos a consimtit sã moarã în locul pãcãtosului, pentru ca omul, prin viata de ascultare, sã poatã scãpa de pedeapsa Legii lui Dumnezeu. Moartea Lui n-a fãcut fãrã efect Legea; El n-a omorât Legea, n-a micsorat sfintele ei cerinte, n-a scãzut din sfânta ei demnitate. Moartea lui Hristos a proclamat dreptatea Legii Tatãlui Sãu în pedepsirea pãcãtosului, în aceea cã a consimtit sã sufere El Însusi pedeapsa Legii, pentru ca sã-l salveze din blestem pe omul cãzut. Moartea pe cruce a iubitului Fiu al lui Dumnezeu dovedeste cã Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbatã. Moartea Sa preamãreste Legea, o cinsteste si-i dovedeste omului caracterul ei neschimbãtor. De pe sfintele Lui buze se aud cuvintele: Sã nu credeti cã am venit sã stric Legea sau Proorocii; am venit nu sã stric, ci sã împlinesc (Mat. 5,17). Moartea lui Hristos a îndreptãtit cerintele Legii. În Hristos erau unite umanul si divinul. Misiunea Lui a fost sã-l împace pe om cu Dumnezeu, sã uneascã finitul cu infinitul. Aceasta era singura cale prin care oamenii cãzuti puteau fi ridicati prin meritele sângelui lui Hristos si sã fie pãrtasi de naturã divinã. Asemenea naturii umane, L-a fãcut pe Hristos sã înteleagã necazurile si durerile omului si toate ispitirile cu care era coplesit. Îngerii care erau strãini fatã de pãcat nu puteau simpatiza cu omul, în necazurile lui specifice. Hristos a coborât sã ia natura omului si a fost ispitit în toate privintele ca si noi, pentru ca sã poatã sti cum sã-i poatã ajuta pe toti cei care aveau sã fie ispititi. În timp ce avea naturã umanã, El simtea nevoia de putere de la Tatãl Sãu. El si-a ales locuri de rugãciune. Îi plãcea sã aibã legãturã cu Tatãl Sãu în singurãtatea muntelui. Sfântul Lui suflet uman era întãrit pentru îndatoririle si necazurile zilei. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile si slãbiciunile noastre, astfel cã a devenit un implorator, un petitionar nocturn, cerând de la Tatãl Sãu provizii proaspete de putere pentru a veni, întãrit si reînviorat, fortificat pentru datorie si necaz. El este exemplul nostru în toate privintele. El ne este frate în slãbiciunile noastre, dar nu în al le avea ca patimi. Ca Singurul fãrã pãcat, natura Lui s-a ferit de rãu. El a îndurat lupte si chin sufletesc într-o lume a pãcatului. Natura Lui umanã a fãcut din rugãciune o necesitate si un privilegiu. El solicita puternicul sprijin divin si mângâierea pe care Tatãl Sãu era gata sã I le împãrtãseascã Lui, care, pentru folosul omului, a pãrãsit bucuriile cerului si Si-a ales cãminul într-o lume rece si nerecunoscãtoare. Hristos a gãsit mângâiere si bucurie în legãtura cu Tatãl Sãu. Aici putea El sã-si descarce inima de durerile care Îl zdrobeau. El a fost un om al durerilor si obisnuit cu necazul. În cursul zilei, El muncea cu zel sã facã bine altora, sã salveze oameni de nimicire. Îi vindeca pe bolnavi, îi mângâia pe cei întristati si aducea bucurie si nãdejde celor disperati. Pe morti i-a adus la viatã. Dupã ce-si termina lucrarea de peste zi, El pleca, searã de searã, departe de învãlmãseala orasului, si fãptura Lui era aplecatã în vreun crâng retras în rugãciune fierbinte cãtre Tatãl Sãu. Uneori, razele luminoase ale lunii strãluceau asupra fãpturii Lui aplecate. Si apoi, din nou, norii si întunericul îndepãrtau toatã lumina. În timp ce se gãsea în pozitie de rugãciune fierbinte, roua si bruma noptii se asezau pe capul si barba Sa. Adesea, continua cu cererile Lui pe parcursul noptii întregi. El este pilda noastrã. Dacã ne-am putea aduce aminte de acest lucru si l-am imita, am fi mult mai puternici în Dumnezeu. Dacã Mântuitorul oamenilor, cu puterea Lui divinã, a simtit nevoia de rugãciune, cu cât mai mult ar trebui sã simtã nevoia de rugãciune muritorii slabi si pãcãtosi - rugãciune fierbinte, constantã! Când Hristos a fost atacat de cea mai feroce ispitã, El n-a mâncat nimic. El S-a predat lui Dumnezeu si, prin rugãciune serioasã si supunere desãvârsitã fatã de vointa Tatãlui Sãu, a iesit biruitor. Cei care mãrturisesc adevãrul în aceste zile de pe urmã, mai presus de oricare altã grupã de presupusi crestini, trebuie sã-L imite pe Marele Model în rugãciune. Ajunge ucenicului sã fie ca învãtãtorul lui, si robului sã fie ca domnul lui (Mat. 10,25). Mesele noastre sunt adesea pline cu obiecte de lux, nici sãnãtoase, nici necesare, pentru cã iubim aceste lucruri mai mult decât iubim lepãdarea de sine, liberarea de boalã si starea sãnãtoasã a mintii. Isus a cãutat în mod serios putere de la Tatãl Sãu. Fiul divin al lui Dumnezeu a socotit aceasta, chiar pentru Sine, de mai mare valoare decât sã stea la cea mai îmbelsugatã masã. El ne-a prezentat dovada cã rugãciunea este importantã ca sã primim putere spre a ne lupta cu puterile întunericului si sã facem lucrarea atribuitã nouã. Puterea noastrã este slãbiciune, dar cea care este datã de Dumnezeu este puternicã si pe fiecare dintre cei care o obtin îi va face mai mult decât biruitori. Când Fiul lui Dumnezeu era aplecat în rugãciune, în grãdina Ghetsemani, din porii Lui a curs sudoare, asemenea unor mari stropi de sânge. Aici L-a împresurat grozãvia marelui întuneric. Pãcatele lumii erau asupra Lui. El suferea în locul omului, ca un cãlcãtor al Legii Tatãlui Sãu. Aici a fost scena ispitirii. Lumina divinã a lui Dumnezeu se retrãgea din viziunea Lui si El trecuse în mâinile puterilor întunericului. În agonia sufletului Sãu, zãcea prosternat pe pãmântul cel rece. Întelegea încruntarea Tatãlui Sãu. Luase paharul suferintelor de la buzele omului pãcãtos, si S-a oferit sã-l bea El Însusi, iar în locul lui sã-i dea omului paharul binecuvântãrii. Mânia, care ar fi cãzut asupra omului, cãdea acum asupra lui Hristos. Acesta a fost momentul în care tainicul pahar a tremurat în mâna Lui. Isus frecventase adesea Ghetsemani împreunã cu ucenicii Sãi pentru meditatie si rugãciune. Si cu totii erau bine familiarizati cu acest loc sacru, de retragere. Chiar si Iuda stia unde sã conducã gloata ucigasã, ca sã-L poatã preda pe Isus în mâinile lor. Niciodatã mai înainte, Mântuitorul nu vizitase acel loc cu inima plinã de atâta durere. Nu de la suferinta omeneascã se sustrãgea Fiul lui Dumnezeu, care a rostit, în prezenta ucenicilor Lui, aceste cuvinte jalnice: Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Rãmâneti aici, a zis El, si vegheati împreunã cu Mine (Mat. 26,38). Lãsându-i pe ucenicii Sãi la o depãrtare de la care I se auzea glasul, El a mers putin mai departe de ei, a cãzut cu fata la pãmânt si S-a rugat. Sufletul Sãu era chinuit si El s-a rugat: Tatã, dacã este cu putintã, depãrteazã de la Mine paharul acesta! Totusi, nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu (Mat. 26,39). Pãcatele unei lumi pierdute erau asupra Lui si L-au coplesit. Era un simtãmânt al încruntãrii Tatãlui, ca urmare a pãcatului care I-a frânt inima cu un chin atât de sfâsietor si a stors din fruntea Lui picãturi mari de sânge, care se I prelingeau pe obrajii palizi, cãzând si umezind pãmântul. Ridicându-Se din pozitia Sa de prosternare, a venit la ucenicii Sãi si i-a gãsit dormind. El i-a zis lui Petru: Ce, un ceas n-ati putut sã vegheati împreunã cu Mine! Vegheati si rugati-vã, ca sã nu cãdeti în ispitã; duhul, în adevãr, este plin de râvnã, dar carnea este neputincioasã (Mat. 26,40.41). În cel mai important timp - timpul în care Isus le-a fãcut o cerere specialã, sã vegheze împreunã cu El - ucenicii au fost gãsiti dormind. El stia cã înaintea lor erau lupte si ispitiri teribile. El îi luase cu Sine, ca sã poatã fi o întãrire pentru El si ca evenimentele la care aveau sã fie martori în acea noapte, lectiile si instructiunile pe care aveau sã le primeascã, sã poatã fi imprimate în memoria lor. Acest lucru era necesar, pentru ca credinta lor sã nu slãbeascã, ci sã fie întãritã pentru încercarea care era chiar în fata lor. Dar în loc sã vegheze împreunã cu Hristos, fiind împovãrati de întristare, au adormit. Chiar si aprigul Petru, care, numai cu câteva ceasuri mai înainte, declara cã va suferi si, la nevoie, va muri pentru Domnul lui, dormea si el. În momentul cel mai critic, când Fiul lui Dumnezeu avea nevoie de simpatia si rugãciunile lor sincere, ei au fost gãsiti dormind. Ei au pierdut mult, atipind. Mântuitorul nostru a intentionat sã-i întãreascã pentru aspra încercare a credintei lor, la care aveau sã fie supusi în curând. Dacã si-ar fi petrecut timpul de jale în veghere, împreunã cu iubitul Mântuitor, si în rugãciune cãtre Dumnezeu, Petru n-ar fi fost lãsat, în puterea lui slabã, sã se lepede de Domnul sãu, în timpul procesului. Fiul lui Dumnezeu S-a îndepãrtat pentru a douã oarã si S-a rugat, zicând: Tatã, dacã se poate sã se îndepãrteze de Mine paharul acesta fãrã sã-l beau, facã-se voia Ta! (Mat. 26,42). Si din nou a venit la ucenicii Lui si i-a gãsit dormind. Ochii lor erau îngreunati. Prin acesti ucenici care dorm este reprezentatã o bisericã adormitã, când ziua cercetãrii lui Dumnezeu este aproape. Acesta este un timp de înnourare si întuneric des, când a fi gãsit adormit este cel mai periculos. Isus ne-a lãsat aceastã avertizare: Vegheati dar, pentru cã nu stiti când va veni stãpânul casei; sau seara, sau la miezul noptii, sau la cântarea cocosilor, sau dimineata. Temeti-vã ca nu cumva, venind fãrã veste, s vã gãseascã dormind (Marcu 13,35-37). Bisericii lui Dumnezeu i se cere sã împlineascã noaptea vegherii ei, chiar dacã este periculoasã, lungã ori scurtã. Durerea nu-i nici o scuzã pentru ea, ca sã fie mai putin veghetoare. Suferinta nu trebuie s-o facã sã fie nepãsãtoare, ci îndoit de vigilentã. Hristos Si-a îndrumat biserica, prin propriul Lui exemplu, spre Izvorul tãriei ei la vreme de nevoie, suferintã si pericol. Atitudinea de veghere trebuie sã arate biserica ca fiind într-adevãr poporul lui Dumnezeu. Prin acest semn, cei care asteaptã se deosebesc de lume si dovedesc cã sunt strãini si cãlãtori pe pãmânt. Mântuitorul întristat S-a întors din nou de la ucenicii Sãi adormiti si S-a rugat pentru a treia oarã, spunând aceleasi cuvinte. Apoi, a venit la ei si le-a spus: Dormiti de acum si odihniti-vã! Destul! A venit ceasul! Iatã cã Fiul omului este dat în mâinile pãcãtosilor (Mat. 26,45). Ce cumplit ca ucenicii sã îngãduie ca somnul sã le închidã ochii, iar picoteala sã le încãtuseze simtãmintele, în timp ce divinul lor Domn îndura un chin sufletesc de neînchipuit! Dacã ar fi rãmas sã vegheze, ei nu si-ar fi pierdut credinta când L-au vãzut pe Fiul lui Dumnezeu murind pe cruce. Aceastã importantã noapte de veghere trebuia sã fi fost marcatã de lupte sufletesti, generoase, si rugãciuni care le-ar fi adus putere sã mãrturiseascã despre chinul de nespus al Fiului lui Dumnezeu. Acea stare i-ar fi pregãtit ca, atunci când aveau sã vadã suferintele Lui pe cruce, sã înteleagã ceva despre natura coplesitoare a chinului pe care l-a îndurat El în grãdina Ghetsemani. Si ar fi fost mai în mãsurã sã-si aducã aminte de cuvintele spuse de El cu referire la suferintele, moartea si învierea Sa; si, în acel ceas greu de întuneric teribil, unele raze de sperantã ar fi strãbãtut întunericul si le-ar fi sustinut credinta. Hristos le spusese mai înainte cã lucrurile acestea aveau sã aibã loc, dar ei nu L-au înteles. Scena suferintelor Sale avea sã fie pentru ucenicii Lui o încercare groaznic de grea, de unde si nevoia de veghere si rugãciune. Credinta lor avea nevoie sã fie sprijinitã de o putere nevãzutã, când aveau sã experimenteze triumful puterilor întunericului. Noi putem avea doar slabe idei despre chinul de nespus al Fiului lui Dumnezeu în Ghetsemani, când Si-a dat seama de despãrtirea dintre El si Tatãl Sãu ca urmare a purtãrii pãcatului omului. El a devenit pãcat pentru neamul omenesc cãzut. Simtãmântul retragerii iubirii Tatãlui Sãu a scos din sufletul Lui chinuit aceste cuvinte de jale: Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Dacã este cu putintã, depãrteazã de la Mine paharul acesta. Apoi, în deplinã supunere fatã de vointa Tatãlui Sãu, El adaugã: Totusi, nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu (Mat. 26,38.39). Isus lesinase. Tatãl a trimis un sol de la fata Sa sã-L întãreascã pe divinul Suferind si sã-L sprijine sã pãseascã pe calea Lui, pãtatã de sânge. Dacã muritorii ar fi putut sã vadã oastea îngereascã uimitã si întristatã, în timp ce privea cu adâncã mâhnire la Tatãl, care îndepãrta razele Lui de luminã, iubirea si slava Sa de la iubitul Fiu al inimii Lui, ei ar fi înteles mai bine cât de dezgustãtor este pãcatul în fata lui Dumnezeu. Sabia dreptãtii era acum activã împotriva iubitului Sãu Fiu. Isus a fost trãdat printr-o sãrutare, dat în mâinile vrãjmasilor Lui si dus în grabã în sala de judecatã a unui tribunal pãmântesc, ca acolo sã fie luat în râs si condamnat la moarte de muritorii pãcãtosi. Acolo, slãvitul Fiu al lui Dumnezeu a fost strãpuns pentru pãcatele noastre, zdrobit pentru fãrãdelegile noastre (Is. 53,5). El a îndurat insultã, batjocurã, jignire nerusinatã, pânã când, atât de schimonositã Îi era fata, si atât de mult se deosebea înfãtisarea Lui de a fiilor oamenilor (Is.52,14). Cine poate pricepe iubirea manifestatã aici! Oastea îngereascã privea cu uimire si adâncã mâhnire la El, care fusese Maiestatea cerului si care purtase coroana slavei, purtând acum cununa de spini, o victimã sângerândã pentru mânia unei gloate înfuriate, înflãcãrate pânã la furie nebunã de ura lui Satana. Priviti la rãbdãtorul Suferind! Pe capul Lui se aflã cununa de spini. Puterea Lui de viatã se scurge din fiecare venã sfâsiatã. Toate acestea ca urmare a pãcatului! Nimic altceva nu L-ar fi putut convinge pe Hristos sã pãrãseascã onoarea Sa si maiestatea Lui din cer, si sã vinã într-o lume pãcãtoasã, spre a fi neluat în seamã, dispretuit si lepãdat de cãtre cei pe care venise sã-i salveze si, în cele din urmã, sã sufere pe cruce, decât vesnica iubire mântuitoare care va rãmâne pentru totdeauna o tainã. Minunati-vã ceruri si rãmâi uimit, pãmântule! Priviti la asupritor si asuprit! O multime imensã înconjoarã pe Mântuitorul lumii. Batjocuri si zeflemeli erau amestecate cu înjurãturi grosolane si blasfemie. Nasterea Lui umilã si viata Sa smeritã sunt comentate de nemernici nesimtiti. Afirmatia Lui cã este Fiul lui Dumnezeu este luatã în râs de cãtre bãtrâni si mai marii preotilor, iar glume vulgare si insulte batjocoritoare trec din gurã n gurã. Satana avea stãpânire deplinã asupra mintii acestor slujitori ai lui. Pentru a face aceastã lucrare cât mai eficientã, el începe cu mai marii preotilor si cu bãtrânii si îi inspirã cu delir religios. Ei sunt mânati de acelasi duh satanic, care-i însufleteste pe cei mai josnici si mai înrãiti nemernici. Este o stricãcioasã unitate de vederi în simtãmintele tuturor, de la preotii si bãtrânii ipocriti pânã la cei mai josnici. Hristos, scumpul Fiu al lui Dumnezeu, a fost dus în fatã, si pe umerii Lui a fost pusã crucea. La fiecare pas, rãmânea sânge care curgea din rãnile Lui. Înconjurat de o gloatã imensã de vrãjmasi înversunati si spectatori nemilosi, El este dus la rãstignire. Când a fost chinuit si asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la mãcelãrie, si ca o oaie mutã înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura (Is. 53,7). Ucenicii Lui îndurerati Îl urmau de la distantã, în urma gloatei criminale. El este pironit pe cruce si atârnã suspendat între cer si pãmânt. Inimile lor sunt sfâsiate de chin când privesc la Învãtãtorul lor, suferind ca un criminal. Aproape de cruce, sunt preotii si bãtrânii cei orbi, bigoti si perfizi, care Îl zeflemesc si îsi bat joc de El si-L iau în râs: Tu, care strici Templul, si-l zidesti la loc în trei zile, mântuieste-Te pe Tine Însuti! Dacã esti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoarã-Te de pe cruce! Preotii cei mai de seamã, împreunã cu cãrturarii si bãtrânii, îsi bãteau joc de El si ziceau: Pe altii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacã este El împãratul lui Israel, sã Se pogoare acum de pe cruce, si vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: sã-L scape acum Dumnezeu, dacã-L iubeste. Cãci a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu (Mat. 27,40-43). Isus n-a rãspuns la toate acestea cu nici un singur cuvânt. În timp ce piroanele Îi strãpungeau mâinile, iar stropii de sudoare ai agoniei erau storsi din porii Lui, de pe buzele palide si tremurânde ale nevinovatului Suferind a fost soptitã o rugãciune a iubirii iertãtoare pentru ucigasii Lui: Tatã, iartã-i cãci nu stiu ce fac! (Luca 23,34). Tot cerul privea cu adânc interes asupra scenei. Slãvitul Rãscumpãrãtor al unei lumi pierdute suferea pedeapsa pentru cãlcarea de cãtre om a Legii Tatãlui. El îl rãscumpãrase pe poporul Sãu cu propriul Lui sânge. Plãtea pretentiile îndreptãtite ale sfintei Legi a lui Dumnezeu. Acesta era mijlocul prin care, în cele din urmã, trebuia sã se punã capãt pãcatului si lui Satana si ostirea lui sã fie înfrântã. A existat oare vreodatã o suferintã sau o durere ca cea înduratã de Mântuitorul nostru! Ceea ce a fãcut sã fie paharul Lui atât de amar a fost simtãmântul neplãcerii Tatãlui Sãu. Nu suferinta trupeascã a fost cea care a pus capãt atât de repede vietii lui Hristos pe cruce, ci greutatea zdrobitoare a pãcatelor lumii si simtãmântul mâniei Tatãlui Sãu. Slava Tatãlui si prezenta sustinãtoare a Tatãlui Sãu L-au pãrãsit, iar disperarea a apãsat asupra Lui cu greutatea zdrobitoare a întunericului si a stors de pe buzele Lui palide si tremurânde strigãtul chinuit: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit? (Mat. 27,46). Isus Se unise cu Tatãl la facerea lumii. În mijlocul suferinte-lor chinuitoare ale Fiului lui Dumnezeu, numai robii si cei înselati au rãmas fãrã milã. Preotii cei mai de seamã si bãtrânii Îl înjurau pe scumpul Fiu al lui Dumnezeu, în timp ce agonia Lui era pe sfârsite. Totusi, natura neînsufletitã gemea în simpatia ei pentru însângeratul ei Autor, care era pe moarte. Pãmântul se cutremurã. Soarele refuzã sã priveascã scena. Pe cer se adunã întunericul. Îngerii au fost martori la scena suferintei pânã ce n-au mai putut privi si si-au ascuns fetele de la privelistea oribilã. Hristos sã moarã! El este disperat! Zâmbetul de aprobare al Tatãlui s-a îndepãrtat si îngerilor nu li se îngãduie sã lumineze întunecimea groaznicului ceas. Ei pot doar sã priveascã uimiti la iubitul lor Comandant, Maiestatea cerului, suferind pedeapsa pentru cãlcarea de cãtre om a Legii Tatãlui. Chiar si îndoielile L-au asaltat pe muribundul Fiu al lui Dumnezeu. El nu putea sã vadã prin portile mormântului. Speranta cea minunatã nu-I putea prezenta iesirea din mormânt ca biruitor si acceptarea de cãtre Tatãl a sacrificiului Sãu. Pãcatul lumii, cu toatã grozãvia lui, a fost simtit de Fiul lui Dumnezeu pânã la cea mai profundã adâncime a lui. Neplãcerea Tatãlui pentru pãcat si pedeapsa lui, care este moartea, a fost tot ceea ce a putut El sã înteleagã prin acest uluitor întuneric. Isus a fost ispitit sã Se teamã cã pãcatul era atât de jignitor înaintea Tatãlui Sãu, încât Acesta nu Se putea împãca cu Fiul Sãu. Cumplita ispitã, cã Tatãl Sãu L-a pãrãsit pentru totdeauna, a pricinuit acel strigãt strãpungãtor de pe cruce: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit? (Mat. 27,46). Hristos a simtit profund asa cum vor simti pãcãtosii când va fi vãrsatã mânia lui Dumnezeu asupra lor. Disperarea neagrã, ca lintoliul mortii, se va aduna în jurul sufletelor lor vinovate si atunci îsi vor da seama de întinderea deplinã a pãcãtoseniei pãcatului. Mântuirea a fost cumpãratã pentru ei prin suferinta si moartea Fiului lui Dumnezeu. Ea putea sã fie a lor, dacã ar fi acceptat-o de bunã voie si cu bucurie; dar nimeni nu este silit sã dea ascultare Legii lui Dumnezeu. Dacã refuzã binefacerea cereascã si aleg plãcerile si înselãciunea pãcatului, ei pot sã aleagã si, la sfârsit, îsi primesc plata, care este mânia lui Dumnezeu si moartea vesnicã. Ei sunt despãrtiti pentru totdeauna de prezenta lui Isus, a cãrui jertfã au dispretuit-o. Ei au pierdut o viatã de fericire si au sacrificat o slavã vesnicã pentru plãcerile trecãtoare ale pãcatului. Credinta si speranta au tremurat în chinurile de moarte ale lui Hristos, pentru cã Dumnezeu îndepãrtase asigurarea pe care o dãduse mai înainte iubitului Sãu Fiu, cu privire la aprobarea si acceptarea Sa. Rãscumpãrãtorul lumii S-a bazat atunci pe dovezile care L-au întãrit pânã aici, cã Tatãl Sãu a acceptat lucrãrile Sale si era multumit de munca Lui. În chinul Lui de moarte, când Îsi dãdea pretioasa viatã, S-a încrezut pe deplin în Cel care totdeauna a fost bucuria si care Îl asculta. El nu este încurajat de raze de sperantã clare si luminoase, nici din dreapta, nici din stânga. Totul este înfãsurat în întuneric apãsãtor. În mijlocul cumplitului întuneric, care este simtit de natura compãtimitoare, Rãscumpãrãtorul bea paharul cel tainic pânã la fund. Lipsit fiind chiar si de strãlucita sperantã si încredere în triumful care în viitor va fi al Lui, Isus strigã cu glas tare: Tatã, în mâinile Tale Îmi încredintez duhul (Luca 23,46). El cunoaste caracterul Tatãlui Sãu, cu dreptatea, îndurarea si iubirea Lui cea mare, si, în supunere, Se aruncã în bratele Lui. În mijlocul convulsiilor naturii sunt auzite de cãtre spectatorii uluiti cuvintele muribunde ale Omului de pe Golgota. Natura a simtit cu Autorul ei, suferind. Pãmântul, care umflã stâncile despicate, a proclamat cã Cel care a murit a fost Fiul lui Dumnezeu. A avut loc si un mare cutremur. Perdeaua din Templu s-a rupt în douã. Pe executor si pe spectatori i-a cuprins groaza când au vãzut soarele învãluit de întuneric. Au simtit pãmântul de sub ei cã se cutremurã si au vãzut si auzit despicarea stâncilor. Bãtaia de joc si zeflemeaua preotilor celor mai de seamã si a bãtrânilor au încetat când Hristos Si-a predat duhul în mâinile Tatãlui Sãu. Gloata uimitã a început sã se retragã si au orbecãit prin întuneric pe drum spre cetate. Se bãteau în piept si mergeau cuprinsi de groazã, vorbind ceva mai tare decât în soaptã: Cel care a fost omorât este un om nevinovat. Ce se întâmplã dacã El este, în adevãr, ceea ce spunea cã este, Fiul lui Dumnezeu? Isus nu Si-a dat viata pânã ce nu Si-a îndeplinit lucrarea pe care a venit s-o facã, si a exclamat o datã cu plecarea suflãrii Sale: S-a sfârsit (Ioan 19,30). Satana a fost atunci învins. El stia cã împãrãtia lui era pierdutã. Când au fost pronuntate cuvintele S-a sfârsit, îngerii s-au bucurat. Marele plan de mântuire, care depindea de moartea lui Hristos, a fost astfel categoric adus la îndeplinire. Si în cer a fost bucurie, pentru cã astfel fiii lui Adam puteau, prin viata de ascultare, sã fie, în cele din urmã, ridicati la tronul lui Dumnezeu. O, ce iubire! Ce iubire minunatã, care L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu pe pãmânt spre a fi fãcut pãcat pentru noi, ca noi sã putem fi împãcati cu Dumnezeu si înãltati la viatã împreunã cu El în locasurile Lui de slavã! O, ce este omul, ca sã fie plãtit pentru rãscumpãrarea lui un astfel de pret! Când bãrbatii si femeile pot întelege mai pe deplin mãrimea marelui sacrificiu care a fost fãcut de Maiestatea cerului, murind în locul omului, atunci planul mântuirii va fi preamãrit si meditatii asupra Golgotei vor trezi în inima crestinilor emotii afectuoase, sacre si însufletitoare. În inimile si pe buzele lor, vor fi laude pentru Dumnezeu si pentru Miel. Mândria si pretuirea de sine nu pot înflori în inimile care pãstreazã proaspete în memorie scenele Golgotei. Lumea aceasta va apãrea numai de micã valoare celor care apreciazã marele pret de rãscumpãrate al omului, pretiosul sânge al Fiului lui Dumnezeu. Toate bogãtiile lumii nu au valoare suficientã spre a rãscumpãra un suflet care piere. Cine poate sã mãsoare iubirea pe care a simtit-o Hristos pentru o lume pierdutã, când era pe cruce, suferind pentru pãcatele oamenilor vinovati? Iubirea aceasta era de nemãsurat, fãrã margini. Hristos a dovedit cã iubirea Sa a fost mai puternicã decât moartea. El aducea la îndeplinire mântuirea omului; si, desi El a avut de dus cea mai fioroasã luptã cu puterile întunericului, totusi, în mijlocul lor, iubirea Lui a fost din ce în ce mai puternicã. El a îndurat ascunderea fetei Tatãlui Sãu, pânã ce a fost adus sã exclame în amãrãciunea sufletului Sãu: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit? (Mat. 27,46). Bratul Lui a adus mântuire. Pretul a fost plãtit spre a cumpãra rãscumpãrarea omului, când, în ultima luptã a sufletului Sãu, au fost pronuntate binecuvântatele cuvinte care s-a pãrut cã rãsunã prin Creatiune: S-a sfârsit. Multi dintre cei care mãrturisesc a fi crestini sunt foarte interesati cu privire la planuri lumesti, si interesul lor este trezit pentru distractii noi si excitante, în timp ce au o inimã rece, si apar ca înghetati pentru cauza lui Dumnezeu. Iatã un subiect, sãrmane formalist, care este de o suficientã importantã spre a te stimula. Sunt implicate interesele vesnice. Asupra acestui subiect pãcatul este cel care trebuie sã fie calm si nepãtimas. Scenele Golgotei cheamã la cea mai adâncã emotie. Dacã vei manifesta entuziasm cu privire la acest subiect, va fi scuzabil. Cugetul si imaginatia noastrã nu vor putea niciodatã cuprinde înãltimea si adâncimea unei astfel de iubiri uimitoare, care a fãcut ca Hristos Cel atât de minunat sã sufere o astfel de moarte dureroasã, purtând greutatea pãcatelor lumii. Contemplarea adâncimilor de neegalat ale iubirii Mântuitorului ar trebui sã umple mintea, sã atingã si sã miste sufletul, sã curete si sã înalte simtãmintele si sã transforme complet caracterul întreg. Vorbirea apostolului este: Cãci n-am avut de gând sã stiu între voi altceva decât pe Isus Hristos si pe El rãstignit (1 Cor. 2,12). Noi, de asemenea, putem privi spre Golgota si sã exclamãm: În ce mã priveste, departe de mine sã mã laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rãstignitã fatã de mine, si eu fatã de lume! (Gal. 6,14). Având în vedere cu ce pret enorm a fost cumpãratã mântuirea noastrã, care va fi soarta celor care neglijeazã o mântuire atât de mare? Care va fi pedeapsa pentru cei care mãrturisesc a fi urmasi ai lui Hristos, si totusi, nu ajung sã se plece în umilã ascultare fatã de cerintele Mântuitorului lor, care nu-si iau crucea, ca ucenici smeriti ai lui Hristos, si sã-L urmeze de la iesle la Golgota? Cine nu strânge cu Mine, zice Hristos, risipeste (Mat. 12,30). Unii au vederi mãrginite despre ispãsire. Ei cred cã Hristos a suferit numai o micã parte din pedeapsa Legii lui Dumnezeu; ei presupun cã, în timp ce mânia lui Dumnezeu era asupra iubitului Sãu Fiu, Isus, pe parcursul tuturor suferintelor Sale dureroase, avea dovada iubirii Tatãlui Sãu si acceptarea Lui; cã portile mormântului erau luminate în fata Lui de sperantã strãlucitoare, si cã El avea o dovadã statornicã a slavei Sale viitoare. Aici este o mare gresealã. Chinul cel mai acut al lui Hristos a fost neplãcerea Tatãlui Sãu. Din cauza aceasta, agonia Lui mintalã a fost atât de intensã, încât omul poate sã aibã o slabã idee despre ea. Multora, istoria bunãvointei, a umilintei si sacrificiului divinului nostru Domn nu le trezeste un interes mai adânc, nu le sensibilizeazã sufletul si nu le afecteazã viata mai mult decât istoria mortii martirilor lui Isus. Multi au suferit moartea prin chinuri încete; altii au suferit moartea prin rãstignire. Prin ce se deosebeste moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu de acestia? Este adevãrat cã El a murit pe cruce de cea mai crudã moarte; dar altii, de dragul Lui, au suferit la fel, în mãsura în care este vorba de chin trupesc. Atunci de ce a fost suferinta lui Hristos mai îngrozitoare decât ale celorlalte persoane care si-au dat viata de dragul Lui? Dacã suferintele lui Hristos au constat numai în durere fizicã, atunci moartea Lui n-a fost mai dureroasã decât a unora dintre martiri. Dar durerea trupeascã n-a fost decât o micã parte din chinul Fiului lui Dumnezeu. Asupra Lui erau pãcatele lumii, si simtãmântul mâniei Tatãlui Sãu, când suferea pedeapsa Legii cãlcate. Acestea au fost ceea ce a zdrobit sufletul Sãu divin. A fost ascunderea fetei Tatãlui Sãu - simtãmântul cã si Tatãl Lui Îl pãrãsise - ceea ce a adus disperarea. Despãrtirea pe care o produce pãcatul între Dumnezeu si om a fost pe deplin înteleasã si profund simtitã de Omul nevinovat si suferind al Golgotei. El a fost apãsat de puterile întunericului. N-a avut nici o razã de luminã care sã lumineze viitorul. Si Se lupta cu puterea lui Satana, care declarase cã Îl are pe Hristos în puterea sa, cã Îi era superior în putere Fiului lui Dumnezeu, cã Tatãl L-a dezmostenit si cã nu Se bucura de mai multã trecere înaintea lui Dumnezeu decât el însusi. Dacã mai era în gratia lui Dumnezeu, de ce trebuia sã moarã? Dumnezeu Îl putea salva de la moarte. Hristos n-a cedat nici în cea mai micã mãsurã vrãjmasului care-L chinuia, nici chiar în cea mai amarã agonie a Lui. Legiuni de îngeri rãi se aflau peste tot în jurul Fiului lui Dumnezeu, cu toate acestea, îngerilor sfinti le-a fost interzis sã rupã rândurile spre a se angaja în luptã cu vrãjmasul batjocoritor si insultãtor. Îngerilor ceresti nu le-a fost îngãduit sã slujeascã duhului chinuit al Fiului lui Dumnezeu. Acesta a fost ceasul de întuneric grozav, în care fata Tatãlui Sãu a fost ascunsã, legiuni de îngeri rãi L-au înconjurat, pãcatele lumii fiind asupra Lui, ceas în care I-au fost smulse de pe buze cuvintele: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit? (Mat. 27,46). Moartea martirilor nu poate suferi comparatie cu chinul îndurat de Fiul lui Dumnezeu. Ar trebui sã avem vederi mai largi si mai adânci cu privire la viata, suferintele si moartea iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Când ispãsirea este privitã în mod corect, mântuirea sufletelor va fi simtitã cã este de o valoare nemãrginitã. În comparatie cu lucrarea pentru viata vesnicã, toate celelalte cad în desuetudine. Dar cât au fost de dispretuite sfaturile acestui iubit Mântuitor! Inimile au fost devotate fatã de lume, si interese egoiste au închis usa în fata Fiului lui Dumnezeu. Ipocrizie amãgitoare si mândrie, egoism si câstig, invidie, rãutate si patimã au umplut atât de mult inimile multora, încât Hristos nu mai poate avea loc. El a fost din vesnicie bogat, totusi, de dragul nostru, a ajuns sãrac, ca noi, prin sãrãcia Lui, sã ne putem îmbogãti. El era îmbrãcat cu luminã si slavã si înconjurat de ostile îngerilor ceresti, care asteptau sã împlineascã poruncile Lui. Totusi, El a luat firea noastrã si a venit sã locuiascã printre muritorii pãcãtosi. Iatã o iubire pe care nici o limbã n-o poate exprima. Ea depãseste cunostinta. Mare este taina evlaviei! Sufletele noastre ar trebui sã fie însufletite, înãltate si încântate de subiectul iubirii Tatãlui si a Fiului omului. Urmasii lui Hristos ar trebui sã învete sã reflecteze, în oarecare mãsurã, acea tainicã iubire pregãtitoare pentru unirea tuturor celor rãscumpãrati, care atribuie binecuvântarea si cinstea, si slava si puterea Celui care sade pe scaunul de domnie si Mielului, în vecii vecilor (Apoc. 5,13).
Posted on: Tue, 15 Oct 2013 16:34:10 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015