Sindromul Forrestal (Opriți dricul, mortu ăsta n-a dat plicul!, 2013) În plin război americano-vietnamez, în timp ce manevra în golful Tonkin, la 60 mile marine de ţărmul vietnamez, portavionul american Forrestal (76.000 tdw) a luat foc. Pe puntea pupa se aflau 21 de avioane armate şi cu plinul de combustibil făcut. O rachetă aer-sol declanşată accidental de pe unul dintre avioane a lovit un rezervor suplimentar a altuia dintre ele. Grupul compact de avioane a luat foc, bombele de peste 450 kg au detonat pe rând, schijele au ucis pompierii şi au distrus instalaţiile de stingere. Fumul negru a inundat totul, se vedea doar la 30 centimetri. Avionul a ars 24 de ore; 134 morţi, 62 răniţi, 26 avioane distruse. Incendiul survenea la doar 6 luni după un incident similar american. Scandalul a fost imens. Minţi luminate din armata şi lumea ştiinţifică a SUA au fost puse în faţa unei întrebări dure: se va repeta vreodată aşa ceva? Răspunsul nu a fost cel aşteptat. Orice veţi face, asemenea drame vor fi inevitabile. Căci un portavion înseamnă prea multe substanţe inflamabile şi explozive înghesuite într-un spaţiu relativ redus în ciuda aparenţelor. Comisia Forrestal, fără să ştie şi fără să o vrea a reuşit să definească paradoxul tragic al condiţiei biologice umane. Omul, alături de alte vieţuitoare evoluate este o structură fizico-chimică pregătită să lupte conform adecvării la principiul „fugi sau luptă” descris la începutul secolului XX de către fiziologul american Cannon. Foarte multe din celulele noastre conţin otrăvuri pentru invadatori şi au capacitatea de a răspunde simultan şi coordonat. Ca şi pe navele de război, gestionarea substanţelor periculoase presupune localizarea proceselor şi zăvorârea zonelor afectate. Reacţiile celulare sunt autocrine, paracrine şi endocrine. Limitarea răspunsului agresiv este un proces cheie şi care deseori eşuează. Patologia majoră are drept cale finală comună la om depăşirea barierelor de timp şi de spaţiu. Este esenţa fenomenului de hipoxie periferică cu acidoză metabolică gravă denumit şoc. Perversitatea structurală a viului este că menţinerea structurii înseamnă furnizare constantă de energie, iar acest proces se bazează pe oxidare, proces ce implică manipularea unor toxine majore. Oxigenul cel de fiecare clipă (asemenea pâinii noastre cea de toate zilele a creştinului) este un producător de fiare ale destructurării, agenţi chimici nesătui şi agresivi, radicalii liberi. Radicalul liber este ca elefantul scăpat în prăvălia de porţelanuri a organismului. Acest arsenal potenţial destructiv este controlat de un artificiu chimic produs de către evoluţie, citocrom oxidaza. Care artificiu chimic din când în când cedează. Peste 100 de boli sunt produse de către radicalii liberi ai oxigenului. Suntem o catastrofă amânată asemeni libertăţii provizorii a cetăţenilor dintr-o dictatură. Sisteme complexe şi fragile de reglare pot oricând ceda. Cine şi-ar fi putut închipui că omul alcătuit din 70% apă se poate autocombustiona? Un deficit al manipulării calciului liber din citoplasmă poate duce la o contracţie musculară totală, prelungită până la hipertermie extremă. Am întâlnit un asemenea cadavru care frigea la trei ore după moarte. Este aşa numita hipertermie malignă. Orice reacţie de protecţie poate deveni prin exagerare contrariul său. Se estimează că în curând jumătate din copii vor deveni alergici. Darurile evoluţiei biologice sunt asemeni bombelor şi gazolinei stocate pe Forrestal aşteptându-şi clipa.
Posted on: Thu, 28 Nov 2013 06:09:41 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015