“Sindromul „prea multă Românie” Declaraţia premierului Leancă legată de prea numeroasele burse oferite de către statul român studenţilor basarabeni a readus în dungaciuatenţie un fenomen tenace şi omniprezent în relaţia bilaterală dintre România şi R. Moldova. Îl vom numi sindromul „prea multă Românie” şi vom încerca, mai jos, să-i ilustrăm câteva manifestări concludente. Nu vom discuta aici despre formele primare ale acestui sindrom, care îşi au originea în ocupaţia sovietică („moldovenismul sovietic”), ci despre cele recente, care îşi au explicaţia nu (doar) în moştenirea comunistă propriu-zisă, ci în noul proiect identitar care marchează astăzi orizontul politic al multora dintre liderii politici actuali şi pe care l-am numit „moldovenismul europenist”. Simptomele acestui sindrom au apărut surprinzător de devreme după schimbarea politică generată de manifestările anti-comuniste din 7 aprile. În decembrie 2009, Ministerul Afacerilor Externe condus atunci de actualul premier semna cu partea ucraineană un document de protejare reciprocă a minorităţilor. Textul stipula că R. Moldova va proteja drepturile „minorităţii ucrainene”, iar Ucraina drepturile minorităţii… „moldoveneşti”. Dintr-o lovitură de condei, comunitatea românească din Ucraina dispare din peisaj şi devine „moldovenească”. Gestul Chişinăului a stupefiat Bucureştiul. Discret, Chişinăul s-a repliat şi a transmis că documentul nu va fi ratificat în Parlament… Chestiunea nu s-a oprit însă aici. Tot din aceeaşi direcţie a venit sugestia unei cooperări bilaterale în ceea ce priveşte minoritatea română din Ucraina, iar soluţia Chişinăului a fost atunci utilizarea sintagmei „comunitatea românofonă din Ucraina”, deci (doar) vorbitoare de limbă română, fără ca identitatea etnică a acesteia să fie menţionată. Această nouă iniţiativă a Chişinăului privitoare la minorităţile din Ucraina era, de fapt, întruchiparea elocventă a ofertei identitare a „moldovenismului europenist”, adică „suntem moldoveni şi vorbim limba română”. Şi punctum! Problema nu este că unii gândesc aşa şi vor să promoveze asta. Alta este contradicţia de fond şi, până la urmă, şiretlicul. Cum poţi să ofertezi pe relaţia cu România această formulă, fără ca să depui niciun efort să modifici, în Constituţie, cea mai lungă denumire a unei limbi cunoscute vreodată: „limba moldovenească cu grafie latină”? O altă formulă insidioasă de promovare a unei agende identitare marcate de sindromul „prea multă Românie” s-a consumat odată cu vizita din septembrie 2012 la Moscova a premierului de atunci, Vlad Filat. Dincolo de întrevederea cu premierul rus Dmitri Medvedev, cu prilejul acestei vizite s-a semnat şi un protocol de formare a unei comisii mixte privind istoria comună a celor două state, Federaţia Rusă, respectiv R. Moldova. Nici mai mult nici mai puţin! Potenţialul exploziv al unui asemenea acord este enorm. „Istoria comună a celor două state” este, aproape de fiecare dată, istoria comună a României şi Rusiei! Prin acest gest, Moscovei i s-a pus la dispoziţie un instrument excelent pentru a tensiona nu doar relaţia între Moscova şi Chişinău, dar şi relaţia bilaterală dintre Bucureşti şi Chişinău, oferindu-i prilejul să jongleze cu fiecare stat în parte, de câte ori vrea, în funcţie de chestiunea istorică aflată pe agendă. Chiar dacă preconizata Comisie nu s-a întrunit până acum, nimeni nu spune că nu o poate face. Iar dacă o va face, va fi semnul unei resuscitări a tensiunilor în Estul României. Faptul că televiziunea română, expulzată din republică de guvernarea comunistă, nu a revenit încă la Chişinău este tot o consecinţă a acestui sindrom. Indiferent de scuzele invocate, nu s-a schimbat nimic, pe fond, în ceea ce priveşte prezenţa TVR1 în R. Moldova. Micile tertipuri la care s-a recurs nu fac decât să sporească izul de penibil strâns în jurul acestui dosar… Exemplele pot continua (inclusiv cu tentativele de modificare a denumirii manualelor de istorie sau lipsa unui sediu al Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chişinău). Declaraţiile recente ale premierului Leancă nu au inventat, aşadar, nimic, doar au readus în atenţie acest sindrom. În ciuda tentativelor stângace de a-l disculpa pe premier apărute ulterior, intervenţia viceministrei Educaţiei – care şi-a asumat declaraţiile domnului Leancă şi a recunoscut că intervenţia pentru modificarea tipului de burse acordate de statul român se fac de cel puţin doi ani de zile – arată clar că declaraţia premierului ilustra o tendinţă sistemică. Nu judecăm acest sindrom. Îl constatăm. Şi sugerăm doar că manifestările lui nu se opresc la dosarele relatate. Pe termen scurt şi mediu, victimele sindromului riscă să devină nu doar funcţionarea gazoductului Iaşi-Ungheni, dar chiar procesul de integrare europeană ca atare. Căci neputinţa Parlamentului de a vota, în ultima şedinţă, proiectul de lege care prevede stabilirea controlului migraţional pe frontiera de est a republicii poate fi cititită ca expresia ultimă, şi cea mai acută, a sindromului pe care l-am discutat aici. Dan Dungaciu
Posted on: Sat, 27 Jul 2013 08:50:16 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015