Sufletul omului – un cufăr plin cu secrete, prăfuit cu durere, scorţos şi în acelaşi timp fragil. Şterg praful cu lacrimi amare şi încerc să-mi amintesc codul amintirilor. Duc mâinile la ochi, ferindu-mă parcă de privirile curioşilor. Nu e nimeni, sunt singură în podul casei bunicilor. Aici mă simt ferită de răutatea oamenilor. E o tăcere apăsătoare şi noapte, dar nu mi-e frică. Chiar dacă e întuneric, eu ţin ochii închişi. Suntem doar noi: eu şi secretele mele. Le-am adus aici, poate vor scăpa de teamă. Ca într-o poveste, cufărul se deschide şi face lumină. Într-un colţ zăresc păpuşa brunetă şi zâmbesc pentru câteva secunde. Încă e pictată pe faţă, iar părul îi e împletit. Îmi arunc privirile în celălalt colţ. Pe canapeaua improvizată sunt ceşcuţele de cafea din care sorbeam o minunată apă minerală. Parcă îmi revăd anii copilăriei, ani în care nu cunoscusem durerea şi dezamăgirea, trădarea şi uitarea. Nu am făcut bine că mi-am adus secretele aici. Nu vreau să-mi murdărească cele mai frumoase amintiri. Închid din nou ochii. Timp de câteva minute rămân nemişcată. Îmi vin în minte tot feluri de întâmplări petrecute aici. Adevărate şedinţe de înfrumuseţare, jocuri, muzică ascultată în surdină, dar stai… Şi aici ne-am mărturisit câteva secrete, secretele copilăriei. Hotărăsc să mă aşez pe canapea şi las lacrimile să cureţe porţiunea de suflet rămasă. Trec prin coridoare strâmte şi ajung la portiţă. E forţaţă, urmele încă se pot observa. Încep să strig de durere, cineva a furat cheia şi a lăsat uşa deschisă. E frig… E durere… E urât. Secretele şi amintirile încep să se ridice la suprafaţă, asemenea uleiului ce nu poate sta la baza paharului plin cu apă. Plâng şi nu pot să mă opresc. Amintirea ta nu-mi dă pace. Iar secretele… Ele mi-au măcinat sufletul. L-au scăldat în apa durerii, l-au uscat în bătaia vântului duşmănos şi l-au aruncat pe marginea prăpastiei. Cum să-l recuperez? E în convalescenţă. E aici acum, cu mine. Ştii cum e cu iubirea nepotrivită? Plăteşti bancnote de durere şi vise neîmplinite. Dor nebun şi suspine pe care nu le aude nimeni. Nopţi pierdute în zadar şi nopţi pasionale. Dar… Toate trec şi trecerea timpului lasă urme adânci. Poţi vedea uşa sufletului meu. Sufletul îşi găseşte vreodată tihna? Găsim consolare în alte lucruri? Amintirile se sting? Ştii care e secretul meu? Te-am iubit… Şi te iubesc… Şi te voi iubi… Dar ştiu, e interzis şi nu poţi fi lângă mine. Las destinul să-mi arate calea mea. Poate ne vom mai întâlni şi atunci îţi voi mărturisi secretul meu, căci pe mine m-a copleşit. Aşadar, am hotărât să închid cufărul pentru trecătorii curioşi. „Accesul interzis!” strig de fiecare dată când cineva depăşeşte linia delimitatoare. „Dacă vrei să rămâi, trebuie să găseşti cheiţa.
Posted on: Fri, 16 Aug 2013 19:44:28 +0000
Trending Topics
© 2015