Suflețelului și totodată VIS-ului meu drag Absenţa sufletului drag Cât de fragilă, de efemeră este prezenţa noastră aici, trăind clipa universului şi totuşi uităm că tot ce ne înconjoară este doar o scenă pentru sufletul nostru. Între dorinţe şi făgăduinţe, nu mai avem loc pentru nimic altceva, preţuind uitarea-n nepăsare, gustul amar al puterii de a avea şi nu de-a fii, transformând trecutul într-o cursă spre letargie. Mi-am făurit coloana din prea plinul iubirii, învăţând să trăiesc într-o picătură din restul cerului şi din fiecare suflet ce s-a dus am păstrat o cheie să-mi ajute-n labirintul spre paradis. Cât de mare-ţi este orgoliul, când chipul ţi-l oglindeşte, cât de plin îţi este sufletul, când conştinţa ţi-l clădeşte, cât de sus îţi este zborul, când durerea ţi-l înlănţuie, cât de bună îţi este viaţa, când singurătatea te trezeşte, cât de tristă-ţi este credinţa când falşii profeţi o mărginesc, cât de goală-ţi este fiinţa când neîndurarea şi neiertarea te descrie, cât de dreaptă îţi este dorinţa, când ştii unde te poartă voinţa? Scriu pe pereţii trupului primit în dar şi pe lespezi de trecut, dar în zadar, căci totul este scurt în lucrurile ce au tăcut. Ş-apoi plâng cu lacrimi de cuvânt pe ultimul suflet ce a căzut şi plâng timpul ce se scurge fără scop în numărătoarea unui orb, în inima omului neîndurător şi neiertător, ce moare fără a avea habar de cancerul ce-l roade. Dintre cărămizi, de sub porţile căzute, cresc copii ai unei morţi uitate, ai unei lumi trecute şi pierdute, ce cresc spre orizontul răzbunării lipsite de rost,... spre uciderea durerii, şi cresc cu scopul negării perpetue a Iubirii. Printre umbrele nopţii mă strecor şi mă-ndrept spre lumina răsaritului şi tresar la fiecare atingere a vântului… paşi presăraţi pe frunze cândva căzute ş-acum devenite umbre precum gânduri uitate pe paginile de ziar ce zac ca nişte păsări adormite… felinare neputincioase aruncându-şi lumina, modificându-mi umbra… m-apasă realitatea din sufletul meu, neputinţa de a mă mai desprinde, tăcerea şi liniaritatea destinului asumat… aş vrea să-mi smulg lanţurile din carne şi să gravitez spre imaginea TA Iubirea mea… şi chiar conştientizarea dorinţei se transformă-ntr-un lanţ ce-mi taie şi subjugă sufletul. Culeg fructele tăcerii din cupa sufletului meu şi smulg unul câte unul, gândurile, spre un etern fără chemări, spre clipe fără sfârşit şi chipuri ce s-au împlinit, în trecut. Curg cuvintele, la fel şi minutele tale, se duc în tăcere, te transformi în locul gol şi rece a ceea ce a fost poate "doar nimic" şi nimic nu mai are rost, doar umbre lăsate-n amintire îţi mai poartă forma, parfumul în palma ce-a apus şi scrisul tău pe-o ramură de vers închis. Lasă-mă să te ating, să-ţi sorb plăcerea buzelor, lasă-mă să te mai simt, în tremurul sufletului, în cuvântulul scăpat precum un strigăt de dor. Lasă-mă între umbrele tale, să-ţi însoţesc calea, să-ţi mai pătrund întrebarea, chemarea, speranţa, uitarea. Lasă-mă să te gust într-o simbioză a refuzului secvenţialităţii cotidiene. Mă pierd, în monologuri delimitate, în esenţe schiţate sumar, printre dorinţe... Mă smulg în bucăţi parcă într-o hedonistă speranţă, chipuri-nchistate în tipare de comportament, şabloane cubice modelând trupurile într-un simulacru contorsionistic grotesc. Oferă-mi speranţa unei noi istorii, prospeţimea unui început de drum, solitudinea insulară a sufletului tău şi siguranţa visului iniţial. Te-am cautat şi visat toată viaţa… si simţirea mi-a explodat în dorinţe când te-am regăsit…cu fiecare pas în realitate mă adâncesc tot mai mult în dorinţa de tine, cu fiecare amintire-mi faci sufletul să tresară ca de-o atingere gingaşă ca tine, şi astfel mă pierd în dragostea ta iar voinţa şi trupul tău mi-este graniţă, mă scufund în respiraţia ta şi chipul tău-mi este perpetuu zâmbet şi icoană… te chem cu fiecare suflare a inimii, cu fiecare gând, şi-aş putea să plâng la fiecare sărut, să râd la fiecare mângâiere… te doresc iubito cu fiecare celulă a sufletului meu! Ş-acum atârn între două lumi, cu viaţa lipită de picioare şi mâinile legate de Dumnezeu, întrerupt într-o picătură de trecut, conceput din negrul lut, slut şi mut în faţa chipului tăcut. Cu fiecare zbucium ce a trecut îmi sufoc strigatul în plămâni şi mă uit neputincios cum mă scufund printre nebunii ce rod frânghiile marelui pod, lăsându-mi alunecarea să-mi pătrundă-n corp, să mă-ndrepte spre lipsa de scop. Sunt lucruri care te anting cu toată indiferenţa şi distanţarea ta. Sunt lucruri care sunt făcute ca să te atingă, să te mişte, să te cuprindă, pentru ca mai apoi, să-ţi fure gândurile, trăirile. Dincolo de toate măştile noastre, ne regăsim uneori purtaţi de câte o frază, melodie sau aşa cum mi s-a întâmplat mie de… iubire. Ne regăsim, stingheri şi tacuţi, un pic timizi cu noi înşine şi speriaţi că putem arăta aşa. Am vrea să ne simţim sinceritatea în fiecare dimineaţă când ne privim în oglindă, să ne mângâiem propiul suflet şi să-i recunoaştem frumuseţea. Dar nu reuşim; doar în rarele ocazii când, o frază, o melodie sau o … iubire ne readuce siguranţa. Sunt lucruri care te fac să fugi, să te ascunzi, să mori... Limitările gândurilor noastre, trăirile de păpuşa manipulată, durerile contrafăcute provocate de viciile sau neputinţele noastre… singurătatea indusă, cerută, provocată. Ne împărtăşim în credinţa falsă din apropierea morţii, tindem spre idealuri măreţe, salvări iluzorii… îmbrăţişări colective de suflete false! Sparg oglinzile de foc şi printre cioburile făr-ecou mi-aşez sufletul ostenit pe care TU n-ai vrut să mi-l odihneşti în braţele tale ş-adorm cu capul într-un ochi de uitare şi viaţa legată la picioare, dispar în clipele dezamăgitoare de adâncă negare. Tributar timpului ce se tot repetă mă pierd printre false simboluri ş-amintiri în care-mi tot apari, negând evidentul şi uit cu fiecare negare gândul ce doare, avântu-n clipă, puternica frică a celui ce n-are scăpare. Mi-am ascuns sufletul între pereţii lipsei tale pietrificând durerea într-un rictus mascat în zâmbet. Ţi-ai lăsat amprenta în trupul meu iubito şi mireasma ta mă-nvăluie în gustul amintirilor. Alung cu palmele strânse feţele schimonosite ale îndoielii şi fricile născute din durerile ascunse, alung gândurile solitare şi întrebările ce duc la decapitare, cerând îngăduinţă sorţii ce cade fără-ncetare în faţa chipurilor goale. Ne chinuim sufletul în încercări disperate de recuperare a clipelor uitate, clipe de închipuită purificare, petrecute în negare şi lipsă de înţelegere, egoism dus la paroxsism, individualitate în negarea propiei căi, în negarea singurătăţii ce ne strange inima. Căutăm alinare în conservele lucioase, în dragostea binară, în uitarea amară. Goi şi tăcuţi închidem uşile lăsând doar întunericul să ne vadă lacrimile. Strecori mâna printre gratiile cuştii tale şi-ncerci s-apuci ultimele raze de soare ce coboară stinghere, s-apuci ultima cale de scăpare din ale întunericului gheare, să te ridici cu detaşare şi prin metamorfozare să-ţi crească aripi de iubire spre chipuril străine ce te privesc cu nepăsare, sub ultimele raze de soare. Se adună întunericul în jurul meu, solid, înecăcios, îmi umple plămânii şi mă strânge în chingile supravieţuirii, mă înghesuie în braţele secate ale prezentului, mă destramă în fragmente de amintiri şi cu litere ciobite sparge tăcerea din jurul meu. Încerc să-ţi compun prezenţa din sentimentele mele, din visele mele. Caut căldura ta în patul gol şi strâng perna ce-ţi păstreaza încă parfumul, sărut urma de pe pahar dorind savoarea buzelor tale, vorbesc cu amintirea cuvintelor tale. Te simt îmbrăţişându-mă şi chiar dacă ştiu că-i o iluzie, mă las purtat în visul îmbrăţişării tale, sperând că ochii nu se vor mai deschide spre a-mi aduce realitatea. Se repetă sunetele aceleiaşi piese în capul meu, îmi descrie restul vieţii o voce tristă, de actor părăsit pe o scenă, fără aplauze, fără ovaţii, lăsat să-şi termine monologul în faţa unui zid de respingere. Din cubul vieţii tale trimiţi săgeti de chemare şi speri ca zidul să dispară şi din lumina orbitoare sunetul asemănator ţie, să răsară, speri să treacă clipa de singurătate, să uiţi că sufletul moare în uitare, doar tu şi propia-ţi floare, uitat, timid, departe de orice chemare… departe de soare, de ultima rază de soare. Nu cred că priveşti spre sufletul meu, dar simt că doar astfel mai pot să te ating. Îţi trimit gândurile mele în fiecare seara, deşi ştiu că se vor pierde în lungul drum spre tine. Cu fiecare clipă ce trece mă adâncesc şi mai mult în singurătatea sufletului meu, construind patetice castele cu cuvintele mele. Se nasc speranţe şi mor dorinţe… se deschid şi se tot închid ochii mei, în fiecare clipă, în fiecare zi, respir, trăiesc… şi totuşi… am obosit să-mi înşir măştile pe faţă, sunt atât de obosit iubito, atât de obosit… vreau să-nchid ochii şi s-adorm, să visez… că… mă iubeşti, că încă eşti lângă mine. Nu ţi-am cerut niciodată să mă iubeşti, dar a-ţi dori nu înseamnă a pretinde, iar tu încă nu ai înţeles aceasta... Iubito, aş vrea să mă-nec în ochii tăi "ca mura",… să-ţi sorb fiecare respiraţie şi să mă pierd în zâmbetul tău cel cald. Închid ochii şi mă-nalţ, în beatitudinea simţurilor, cu sufletul tău cuibărit în braţele mele, cu inima ta pulsând în mine. Îmi clădesc imaginea în durerea lipsei tale şi reneg amintirile, păstrându-ţi esenţa în mine. Sparge-mi măştile, Iubito, omoară-mă şi mai apoi, cu sărutul tău redă-mi viaţa şi speranţa. Voi naviga întunericul, în spirala vieţii, căutându-ţi răsuflarea. Fă-ţi din suflet, rază spre a mea chemare Iubita mea, şi indiferent de colţul eternităţii în care te-ai ascuns, te voi găsi chiar de te tot piteşti de mine. Te-am cautat şi visat toată viaţa,... iar când într-un sfârşit te-am regăsit, TU ai vrut să pleci poate pentru totdeauna... Mi-am deschis sufletul şi aripile sub atingerea ta, floare îmbaiată de roua dimineţii şi cu fiecare zi ce trece pierd întunericul din mine… Te iubesc cu tot ceea ce sunt. Mă simt amputat în lipsa ta. Aş vrea să mă trezesc într-o dimineaţă şi să nu regret beţia iubirii ce o simt perpetuu în mine. Să pot privi orice chip care-mi apare în faţă fără să-ncerc să mă protejez. Să cuprind urâţenia din noi şi cu o zvâcnire din baghetă, să o fac să dispară. Ghicitul sorţii în cărţi rupte şi flori uscate pe clipele pierdute, roua unei dimineţi trecute ascunsă în zâmbetul ploii ce nu vrea să uite, că am lăsat vara în palma ta, printre grăunţele de nisip şi scoica ce-ţi şoptea: „Nu pleca!” Şi picur din norii ce nu vor să se ducă, iar din al nopţii rămas bun îţi cad pe buzele şi-ţi spun: „Bună Dimineaţa Iubire!”… un nou drum, o nouă privire… şi zâmbetul când te întinzi, alintându-ţi curbele în duioase rugăminţi, sărutul şi conştientizarea fericirii. Te iubesc frumoasa mea cu brune plete şi ochi ca mura, Te iubesc frumoasa mea Himeră, Clipă de linişte-n pustietatea vieţii.
Posted on: Fri, 27 Sep 2013 01:41:49 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015