Sâmbătă, la ora 18.00, Ierarhul Tomisului va sfinți trei troițe în localitatea Nuntași (com. Istria), iar duminică, 15 septembrie, începând cu ora 7.45 va sfinți biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir” din aceeași localitate, slujbă urmată de săvârșirea Sfintei Liturghii. Preot DAVID MARIAN: SATUL NUNTAŞI ÎNTRE ADEVÃR ŞI ISTORIE Dintre toate ţinuturile româneşti , Dobrogea este cea mai veche provincie romanã . La începutul secolului I - d. Hr., principalele popoare care trãiau aici erau geţii şi sarmaţii. Pontus Euxinus (Marea Neagrã) şi Dobrogea purtau numele popoarelor care au locuit, în acea vreme aici: Pontus Scythicus şi Marea Sarmaticum. Aşadar, marii istorici spun cã Dobrogea se numea Scythia, dar şi pãmânt getic, pãmânt sarmatic sau pãmânt scitic. Aici, la malul mãrii, au apãrut unele dintre primele aşezãri din România construite de greci şi de romani, care au avut un rol important în dezvoltarea comerţului şi menţinerea populaţiei autohtone în teritoriu. Dobrogea constituie, în special pentru antichitatea greco-romanã, una dintre cele mai preţioase arhive, fiind, pe de-o parte, depozitara mãrturiilor despre viaţa unora dintre cele mai importante colonii greceşti ale Pontului Euxin, iar, pe de alta, conţinând documentele cele mai vechi de romanizare, proces care stã la originea neamului nostru . Totuşi, Dobrogea a rãmas, prin populaţie, traditie, obiceiuri şi culturã, pãmânt românesc, urmaşi ai geto-dacilor, care au lãsat cele mai numeroase vestigii pe pãmântul acestei provincii istorice a României. Un factor important al identitãţii noastre este şi ataşamentul faţã de religia creştinã. Dobrogea este cunoscutã prin numãrul mare de creştini, care au murit ca martiri în perioada persecuţiilor, mai ales în timpul împãraţilor romani Deciu şi mergând pânã la Diocleţian. Se cunosc mai multe nume de creştini care au suferit moarte martiricã în timpul persecuţiilor. Numãrul lor mare denotã atât vitalitatea creştinismului, dar mai ales continuitatea elementului autohton, în parte încreştinat. Au fost comunitãţi creştine puternice la Tomis, Halmiris, Axiopolis, Noviodunum, Dinogeţia, Dorustorum, dar şi altele. Dar nu numai martirii sunt cei care au evidenţiat creştinismul dobrogean din primele secole creştine, ci şi vestigiile arheologice, obiectele paleocreştine, cât şi cele peste 100 de inscripţii creştine. În afara vestigiilor arheologice, care dovedesc indubitabil existenţa unei vieţi ceştine în aceastã parte a ţãrii, notãm şi bazilicile creştine vechi de pe teritoriul Scythiei Minor. Locaşurile de şlujire menţionate atestã existenţa comunitãţilor închegate, conduse de ierarhia bisericeascã, care utilizau pentru cultul divin bazilicile ridicate mai ales în centrele urbane. În Dobrogea, existã o succesiune de culturi suprapuse şi de schimbãrile politice. Douã popoare venite dinspre sud au avut o influenţã hotãrâtoare asupra destinelor politice şi etnografice ale Dobrogei: romanii şi, mai târziu, turcii . Romanii au adus cu ei nu numai ordinea şi pacea ci şi sistematica colonizare oficialã, alãturi de tradiţiile unei înalte culturi ajunse la apogeu. Turcii, sosiţi în secolul al XIV-lea din stepele înalte ale Turanului şi Anatoliei, n-au adus decât duhul pustiirii şi împrãştierea pânã aproape de dispariţie a stãvechii populaţii traco–romane, nevoitã, în mare parte, sã se refugieze peste Dunãre. Turcii distrug aproape toatã frumoasa moştenire anticã, colonizeazã provincia cu tãtarii din stepele Mãrii Negre şi îi schimbã, aproape în totalitate toponomia . Totuşi, în ciuda vitregiilor vremii şi a tuturor învaziilor de cotropitori, românii de aici au rãmas statornici, chiar dacã uneori au fost nevoiţi sã-şi pãrãseascã gospodãriile. Mulţi au fost luaţi şi vânduţi drept sclavi, alţii au fost puşi sã se lepede de religia creştinã, credinţã pe care au primit-o zestre de la Sfântul Aposţol Andrei, cel care i-a încreştinat pe locuitorii Dobrogei. Tãrâmul de civilizaţie şi de întrepãtrundere etno-cultural dobrogean a cunoscut din timpuri strãvechi coabitarea unor neamuri de cele mai diverse origini. Acest sinopticum etnic a favorizat în timp o apariţie specificã, o înţelegere mutualã uşor de recunoscut şi de apreciat. Populaţia turcã din Dobrogea reprezintã o permanenţã cunoscutã datoritã condiţiilor istorice în care aceasta şi-a afirmat existenţa în spaţiul dintre Dunãre şi mare, care a intrat în componenţa Imperiului Otoman încã de la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bãtrân (~1418). În secolul al XIX-lea turcii au rãmas în Dobrogea, locuind cu precãdere în oraşele centre administrative şi economice, dar şi pe domenii proprii în mediul rural. Satele locuite de turci erau recunoscute, în general, dupã sufixul köyharem, spaţiul destinat femeilor şi camerele bãrbaţilor numite selamlik, iar acestea erau alcãtuite din locuinţe risipite, având pereţi din chirpici sau nuiele împletite şi lipite cu lut, mai rare fiind construcţiile din piatrã. Casa turcilor cu stare se numea conac. Satul Nuntaşi, a cãrui prezentare o vom face în cele ce urmeazã, este situat la 11 km. de vestita cetate Histria, pe drumul care face legãtura dintre drumul judeţean Nãvodari – Mihai Viteazul şi D.N. 22 Constanţa – Tulcea. Este situat la altitudinea de 50 m.d.m., 44° 32’ 17’’ latitudine nordicã şi 28° 39’ 4’’ longitudine esticã, în partea de sud-est a ţãrii şi de nord-est a judeţului Constanţa, la limita esticã a podişului Casimcea . Relieful este predominat de câmpie, o parte a localitãţii aflându-se, climatic, în zona de influenţã a rezervaţiei Biosferei Delta Dunãrii. Reţeaua hidrograficã a satului este reprezentatã de lacul Nuntaşi, cu apã sãratã (817 ha), cu o adâncime de 2 m, compus din nãmoluri terapeutice, asemãnãtoare cu cele din lacul Techirghiol. Bãtrânii satului cunosc cazuri de bolnavi care au venit în cârje sau au fost aduşi de rude ori de prieteni cu pãtura şi care, dupã mai multe bãi, au plecat acasã sãnãtoşi. Analizele de laborator au scos la ivealã superioritatea nãmolului de Duingi (Nuntaşi) faţã de cel de Techirghiol, prin prezenţa mare a sãrii de magneziu în compoziţia sa . Bãile de nãmol de la Nuntaşi, au fost o mare atracţie turisticã, acestea reprezentând un mare interes pentru localnici încã de la începutul secolului al XX-lea. De fapt, un mare interes l-a avut acest lac şi pentru locuitorii cetãţii Histria, care în mod cert cunoşteau calitãţile terapeutice ale acestui lac. Ciobanii, coborâţi din ţarã pentru a paşte turmele de oi pe aceste meleaguri, au vorbit celorlalţi despre rodnicia acestor pãmânturi, dar şi despre frumuseţea neasemuitã a acestor meleaguri, vestite prin apele sale tãmãduitoare. Mulţi au coborât în vestita Dobroge unde şi-au întemeiat familii, dar au fost subjugaţi de turci şi pârjoliţi de tãtari, care ardeau totul în calea lor . Atraşi de bogãţia pãmântului şi frumuseţea acestor locuri, turcii s-au stabilit aici. Nu s-au pãstrat izvoare scrise despre data înfiinţãrii satului Nuntaşi, dar el a purtat o vreme denumirea lacului din apropiere, Duingi. Vechimea satului trebuie sã fie legatã de vechimea satului Istria, care a fost înfiinţat tot de turci pe la anul 1760. Atraşi de lacul Duingi, o parte din turcii poposiţi la Istria, s-au retras pe actuala vatrã a satului Nuntaşi. Tradiţia spune cã o nuntã turceascã, în drumul ei de la Tulcea spre Constanţa, a fãcut popas în acest loc, nuntaşii, simţindu-se bine şi atraşi de farmecul locului, de liniştea care domnea aici, dar şi de minunatã apã a Duingiului, apoi au hotãrât stabilirea lor aici, dându-i denumirea satului dupã denumirea lacului Duingi. Turcii au trãit în comuniune cu bulgarii , care s-au retras din Basarabia. Comunitatea turceascã era numeroasã, având o geamie, precum şi o şcoalã, dar şi un cimitir, destul de mare ( ~2000 de morminte ), un cimitir foarte bine structurat pe rânduri. Unele dintre aceste morminte se pãstreazã şi astãzi, având lespezile de piatrã intacte, putând fi citite numele celor care sunt îngropaţi acolo. De numãrul mare de morminte este legatã şi vechimea satului. Cimitirul bulgarilor care au trãit în satul Nuntaşi este mult mai mic şi, din nefericire, multe morminte au fost acoperite, pãstrându-se doar parţial câteva cruci carte atestã vechimea mormintelor. Bulgarii din Nuntaşi aveau şi ei o şcoalã separatã, dar şi o bisericã ortodoxã cu hramul: ,, Sf.M.Mc.Dimitie Izvorâtorul de Mir ’’, dupã cum reiese dintr-o fotografie, care este datatã cu anul 1928. Biserica din Nuntaşi -1928 Aceastã fotografie dovedeşte vechimea comunitãţii de bulgari de aici, chiar dacã ei erau mai puţini la numãr decât turcii. Biserica are formã de navã, la intrare având un pridvor deschis, având o turlã din lemn. Existenţa unei scãri ne dovedeşte cã aici se afla un clopot, care nu se mai pãstreazã astãzi. Biserica era construitã din piatrã ziditã cu pãmânt, era fãrã picturi, pereţii fiind vãruiţi, acoperişul era din bârne de lemn acoperit cu pãmânt cu paie şi apoi olanã. Aceastã bisericuţã nu era înalã, deoarece ea nu trebuia sã fie mai impunãtoare decât geamia. Dacã studiem cu atenţie aceastã fotografie vom observa douã lucruri: vechimea bisericii, care probabil este ridicatã înaintea rãzboiului de independenţã din 1877, iar cel de al doilea lucru absolut incredibil este faptul cã alãturi de aceastã bisericuţã exista o nouã constucţie, a unei noi biserici din piatrã, mult mai mare, probabil începutã dupã eliberarea de sub turci, când ortodocşilor nu li se mai impun condiţii. Viaţa satului Nuntaşi, vechiul Duingi, ia o nouã întorsãturã dupã cel de-al II-lea rãzboi mondial, când între statul român şi statul bulgar se face schimbul de populaţie. Pentru a înţelege acest lucru trebuie urmãrit cursul istoriei. Ca urmare a implicãrii românilor împotriva bulgarilor, în cel de-al doilea conflict balcanic, partea cadrilaterului, la linia Turtucaia-Balcic este anexatã României în 1913. În momentul anexãrii, doar 6348 ar fi fost români, restul turci şi bulgari. Românii erau urmaşii mocanilor mãrgineni staţionaţi şi sedentarizaţi aici ca urmare a transhumanţei lor pastorale. Totodatã primeau spre lucru şi 10 ha. de pãmânt. Cadrilaterul a rãmas în componenţa României pânã în 1940, când, prin tratatul de la Craiova de la 7 septembrie, este restituit Bulgariei, ca urmare indirectã a presiunilor politice exercitate de Germania asupra guvernului român. La 10 septembrie mareşalul Ion Antonescu a ratificat sub propria semnãturã tratatul de cedare a pãrţii de S-E a Dobrogei. Bulgarii au intrat în posesia acestei regiuni relativ fãrã probleme. Populaţia românã din acest teritoriu a fost mutatã în Dobrogea de nord, printr-un schimb obligatoriu de populaţie cu bulgarii. Astfel din Bulgaria s-au atabilit atunci în România aproximativ 110 000 români (din Cadrilater şi sudul Dunãrii), iar din România au plecat 77000 de bulgari. Statul român s-a obligat sã ia în sarcina lui despãgubirile românilor care pãrãseau bunurile rurale situate pe teritoriul Bulgariei, iar statul bulgar s-a angajat sã despãgubeascã pe cetãţenii români de origine etnicã bulgarã care pãrãseau Dobrogea . Prin evacuarea populaţiei române din judeţele Dorustorum şi Caliacra s-au abandonat 204672 ha. teren arabil şi 18760 gospodãrii agricole, primindu-se în Dobrogea 124267 ha. teren arabil şi 11774 imobile. Astfel, în luna noiembrie 1940, au plecat bulgarii din localitatea Nuntaşi, în locul acestora venind românii din mai multe localitãţi din Cadrilater. Aici au primit fiecare câte o proprietate, în funcţie de proprietãţile pe care le-au lãsat în Bulgaria . În prezent, satul Nuntaşi aparţine de comuna Istria, cu toate cã la Nuntaşi a existat o primãrie, care a fost desfiinţatã în anul 1951, pimarul comunei fiind domnul Ioan Herdean, funcţia de viceprimar fiind ocupatã de domnul Vişan Pricopie, care este fiul satului Nuntaşi. Satul Nuntaşi are un numãr de 1190 locuitori şi 405 gospodãrii, dintre care o parte sunt nelocuite (deoarece o parte din fiii satului au mers la oraşe în cãutarea unui loc de muncã) şi o suprafaţã de 4859 ha. Învãţãmântul din Nuntaşi dispune de o şcoalã modernizatã, frecventatã de 115 elevi şi o grãdiniţã modernã cu un numãr de 27 de preşcolari. De asemenea, satul este înzestrat cu un cãmin cultural recent renovat, unde se desfãşoarã diverse activitãţi culturale, o farmacie, un cabinet medical şi o stomatologie . Pe raza satului sunt şase magazine alimentare, precum şi o serie de societãţi comerciale cu capital privat, unde lucreazã o parte din locuitorii satului. Cel mai important obiectiv este Biserica satului, care pãstreazã urmele istorice ale acestei aşezãri. Biserica este destul de veche, neştiindu-se data la care ea a fost construitã, probabil înaintea rãzboiului de independenţã (1877). Hramul bisericii este ,,Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir’’, preot fiind David Marian. Construcţia bisericii este una simplã, suferind mai multe reparaţii de-a lungul timpului . Spuneam cã biserica are o mare încãrcãturã istoricã, deţinând obiecte vechi care atestã vechimea sa, dar mai ales prin şirul evenimentelor istorice şi nedreptãţile care i s-au fãcut. Bulgarii nu au avut voie sã ridice o bisericã impunãtoare pânã la Rãzvoiul de Independenţã din douã motive: trebuiau sã cearã aprobarea turcilor, care impuneau ca biserica ,,ghiaurilor’’ sã nu fie mai mare decât geamia, iar pe de altã parte intervine partea financiarã, bulgarii trebuind sã ridice pe cheltuiala credincioşilor acest locaş de cult, lucru greu de realizat ştiindu-se cã numãrul acestora era foarte mic. Totuşi dupã anul 1877, ortodocşii bulgari gãsesc de cuviinţã sã ridice un nou locaş de cult, mai mare, lãngã actuala bisericã. Construcţia se ridica din piatrã ziditã, fiind înãlţatã pânã la geamuri (~ 2-3 m). S-au întâmpinat multe obstacole, pe de o parte lipsa banilor, pe de altã parte rãzboaiele la care au participat, atât românii, cât şi bulgarii. Asfel, constucţia s-a ridicat cu multã dificultate, nereuşindu-se a fi finalizatã . Nu ştim cine este episcopul care a sfinţit locul pentru acea construcţie şi nici numele preoţilor bulgari care au slujit în aceastã bisericã. Se pãstreazã totuşi o serie de obiecte de cult din aceastã perioadã. Anul 1940 aduce noi schimbãri în viaţa satului Duingi. În urma schimbului de populaţie, bulgarii îşi pãrãsesc casele, lãsând în urmã biserica neterminatã. În locul acestora vin românii care l-au avut în fruntea lor pe Chiţu Dumitru . Viaţa bisericii este una foarte grea în aceastã perioadã greu încercatã. Preot în satul Duingi, care îşi schimbã numele în Nuntaşi, era pãrintele Comãnici. Preot destoinic, cu râvnã pentru cele sfinte este prins la mijlocul conflictului dintre legionari şi comunişti. Arestat în mai multe rânduri, chinuit de comunisti, care doreau sã afle informaţii legate de anumite persoane, pãrintele este gãsit spânzurat în podul casei sale din localitatea Tariverde. Moartea lui a dus în pãmântul strãbun multe mistere, precum şi istoria zbuciumatã a bisericii din Nuntaşi . Pentru a se şterge urmele acestei crime comise de comunisti, parohia Nuntaşi este desfiinţatã şi unitã administrativ cu Biserica din Tariverde. Se mai cunosc numele unor preoţi slujitori la Nuntaşi, precum pãrintele Ioachim, pãrintele Ieromonah Constandache şi vrednicul pãrinte Tudorache Ion, care a pãstorit satul pânã în anul 1999 . Dupã desfiinţarea parohiei din Nuntaşi, comuniştii, ajunşi la putere, au dãrâmat construcţia lãsatã de bulgari, pentru a construi grajdurile C.A.P. În aceastã situaţie deplorabilã a gãsit biserica pãrintele Tudorache Ion, cel care, cu multã abilitate, a condus biserica în perioada represaliilor comuniste. Totuşi pãrintele reuşeşte sã renoveze biserica, îi schimbã acoperişul, învelindu-o cu tablã zincatã, o împrejmuieşte cu gard din plãci de beton , întreţine casa parohialã, ba mai mult, împreunã cu domnul Vlãdulescu Mihai, ridicã în anul 1978 o frumoasã troiţã cu picturã în tempera, picturã care se pãstreazã şi astãzi . Revoluţia din 1989 aduce schimbãri în viaţa bisericii ortodoxe, dar nu şi în viaţa bisericii din Nuntaşi. Aparţinând de Tariverde, biserica nu este împroprietãritã cu pãmânt, în schimb primeşte un nou cimitir, în continuarea celui existent . În anul 1999, satul Nuntaşi este inundat, biserica veche este grav avariatã şi propusã spre a fi închisã şi dãrâmatã. Bãtrân, pãrintele Tudorache este pensionat şi în locul dânsului este numit preotul Ciornea Andrei. Sprijinit de comunitate, dar şi de primarul comunei, domnul Ioan Herdean, biserica este consolidatã, iar pereţii interiori sunt împodobiţi cu picturã în tempera. Casa parohialã fiind într-o stare deplorabilã este demolatã. Biserica este sfinţitã în anul 2001 de Înalt Prea Sfinţitul Pãrinte Dr. Teodosie Petrescu însoţit de un sobor de preoţi şi diaconi . În toamna anului 2003, dupã 60 de ani, se hotãrãşte reînfiinţarea parohiei Nuntaşi. În acest sens, preotul David Marian este transferat din parohia Dunãrea şi numit preot paroh al noii parohii Nuntaşi. Viaţa bisericeascã de aici devine una vioaie, în ciuda tuturor greutãţilor şi obstacolelor întâmpinate. În anul 2004 se începe zidirea unei noi case parohiale cu ajutorul unor credincioşi şi sprijinul domnului primar Ioan Herdean. Se împrejmuieşte curtea casei parohiale, ba mai mult, biserica este împroprietãritã cu 10 ha de teren arabil şi sunt fãcute cadastrãri, atât pentru bisericã, cât şi pentru casa parohialã . Anul 2007 are o mare însemnãtate pentru viaţa bisericii. Înconjurat de oameni cu credinţã, fii ai satului şi ai comunei din care fac parte, preotul hotãrãşte ridicarea unui nou locaş de cult. Printre iniţiatorii acestui îndrãzneţ proiect se aflã domnul deputat Dragomir Gheorghe fiul comunei Istria, primarul comunei Istria, Ioan Herdean, şi domnul Vişan Marian, fiul satului, cel care este şi susţinãtorul bisericii din Nuntaşi. Locul pentru noua bisericã este sfinţit la data de 10 octombrie 2007 de Înalt Prea Sfinţitul Dr. Teodosie. Biserica se ridicã în acelaşi loc în care ortodocşii bulgari au încercat sã zideascã un locaş de închinare. Satul Nuntaşi mai are şi patru troiţe în diferite pãrţi ale satului, unde oamenii se pot închina în drumul lor spre serviciu, dar unde se vor oficia, cu prilejul unor evenimente, servicii religioase. Pe viitor, se doreşte înfiinţarea unui muzeu-bibliotecã, a unei case mortuare şi a unei trapeze (cantine sociale) care sã sprijine exercitarea servicilor religioase. În acest sens, s-a construit în spatele bisericii o clãdire în care sã fie instalatã o centralã termicã, precum şi toalete (WC) cu apã curentã, dar şi o fosã septicã de 150 mc . Aceasta este pe scurt istoria tumultoasã a locuitorilor din satul dobrogean Nuntaşi, locuitori care se trag din pãrţile Olteniei, pãrinţii lor fiind oameni gospodari şi credincioşi, dar care au întâmpinat atâtea greutãţi din cauza evenimentelor istorice petrecute în ultimii 150 de ani. Oltenii deveniţi dobrogeni şi-au întemeiat familii, prin cãsãtorie cu moldoveni, cu munteni şi chiar ardeleni. Astãzi, oamenii din Nuntaşi spun cu mândrie cã ei sunt români şi cã pãstreazã în sufletele lor credinţa strãbunã pe care au primit-o drept moştenire de la Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi apostol chemat de Mântuitorul Hristos sã-l urmeze.
Posted on: Fri, 13 Sep 2013 17:12:41 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015