TELEGRAME Nu știu câte articole am scris pentru Scânteia, dar, în mod cert am scris infinit mai multe „cuvinte” și telegrame. Se crease obiceiul de a trimite o telegramă pentru orice fleac. O vizită în străinătate, o cuvântare în țară, ca să nu mai vorbesc de ziua de naștere a celor doi. Prima încercare la care am fost supus, s-a întâmplat în decembrie 1981. Când ajunsesem corespondentul Scânteii. M-a chemat Romulus Popescu, era șeful Secției presă și tipărituri, la Județana de partid, și mi-a cerut să scriu o „telegramă”, din partea Comitetului Județean de Partid. Nu mai știu cu ce prilej. Știu însă că m-am chinuit ore în șir. Nu eram obișnuit cu asemenea scriituri. I-am dus-o a doua zi. Nu a corespuns. A făcut multe observații, din care rezulta că „nu e suficient de caldă”. Atunci, m-am dus la ziar, la beciul Flacării roșii, unde erau colecțiile de ziare. Am copiat telegrama nu știu cărui județ, luată din colecția Scânteii, și „telegrama” a fost foarte bine primită. Așa am învățat să nu creez, ci să fur telegrame gata confecționate. Cu anii, am văzut că până și telegramele Comitetului Politic Executiv aveau pasaje întregi transmise de la un an la altul. Era o cacialma asumată – pentru că oricum Ceaușeștii nu citeau miile de telegrame, ci se mulțumeau cu cantitatea. Scrisesem atâtea încât am devenit expert. Sigur, mă simțeam penibil, pentru mă trezeam că scriu exact invers de cum simțeam, de cum gândeam. În fapt, îl uram pe Ceaușescu, dar în telegrame îl elogiam. Sigur, tinerii de azi pot zice că puteam să refuz. Puteam. Dar nu mai aveam viitor. Și apoi, cine se gândea că va cădea comunismul? Nimeni! Un asemenea gând părea o utopie. Am crezut mereu că suntem condamnați să trăim toată viața, până la moarte, ceea ce trăiam. Eu m-am născut în comunism. Și credeam că acolo voi da ortul popii. Ca atâția alții, îmi puneam masca dimineață de dimineață și ieșeam în lumea clovnilor. Revin. Telegramele și cuvintele deveniseră un joc. Aveam în cap toate șabloanele. Îmi amintesc de o dimineață în care Mircea Țâșcă a intrat la mine în birou. Galben ca lămâia, vorba unui cântec de-al lui Mihai Mărgineanu (cântec pe care noi îl cântam în studenție, înainte de a se fi născut el, Mărgineanu, adică). Și zice Țâșcă: „Tristane, am built-o! Mi-a dat Bonta să fac o telegramă!”. Acuma, să fiu sincer, Mircea era în raport cu scrisul cum erau șinele de cale ferată… Adică, paralel. Dar ne consideram prieteni, ne vizitam cu familiile. ( Paranteză mare. Ne cheamă Țâșcă, odată, la ziua lui Dănuț, băiatul său. Duminica, la ora 14. Copiii mei erau deja flămânzi, dar am ordonat : „Gata, nu mai cârâiți, că mergem la masă”. Ajungem la Țâșcă. Pe masă doar bere și saleuri. Ai mei au dat năvală la aperitive, încât i-am dojenit! „Ce, vreți să vă săturați cu saleuri”!! Numai că, de la o vreme, devenea tot mai clar că nu era niciun semn că vom mânca ceva. La un moment dat, Marcel Canciu aruncă năvodul: „Mircea, vezi să nu se ardă grătarele!”. Mircea: „Nu ești tu cu astea!”. Și surprizăăăă! Ni se pune pe masă tortul, tocmai când mațele ne chiorăiau de foame. Ne-am privit toți cu același gând. Am mai stat un pic și am plecat acasă. Pe la ora 16 îl sun pe Canciu. „Ce faceți?”. „Ce dracu să facem, mâncăm!”, „ Și noi, la fel, zic”! Pentru că dacă cineva te invită duminica, la ora 14, te aștepți că va fi și o masă acolo, nu?). Revin. Mă distra panica lui Mircea. Încerc să-l liniștesc: „Stai jos și ia pixul! Scrie… Mult sitmate și iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, noi, oamenii muncii din județul Arad, asemenea tuturor locuitorilor patriei dragi, strâns uniți în jurul partidului, al dumneavoastră, mult stimate tovarășe secretar general, vă exprimăm întreaga noastră prețuire … bla, bla, bla”. Nu ne-a luat decât vreo 10 minute. S-a ridicat Mircea de pe scaun, era transpirat pe frunte, dar îi pierise paloarea. Nu mai era „galben ca lămâia”. „ Ești tare”, zise el eliberat de panică. Trecuse peste o zi foarte grea din viața lui. Adevărul este că aceste telegrame și spiciurile pe care le scriam pentru unul și altul erau o treabă grețoasă. Și, uneori, chiar mai mult decât o stare de disconfort psihic. În 1984, se juca finala Campionatului European la fotbal. Franța-Spania. Când mă simțeam mai bine, era prima repriză, sună telefonul. „Tristănel, hai, dragă, la sediu, că trebuie să scrii un cuvânt!”. Era Gabi Groza. Vă dați seama cum am coborât sfinții și cum i-am tăvălit… Ce puteam face, am renunțat la finală. M-am dus și sper că Dumnezeu m-a iertat pentru păcatele care mi-au ieșit din gură. Vai, ce vremuri!
Posted on: Sat, 23 Nov 2013 21:28:48 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015