Tenis: Acum cîţiva ani m-am trezit într-o dimineaţă, m-am dus la birou - la multinaţionala la care lucrez din 1998 - şi am devenit manager. OK, nu a fost chiar aşa simplu. Am muncit mult pentru asta, am urcat pas cu pas, am trecut printr-un proces formalizat de evaluare cu oameni din afara departamentului meu, am demonstrat că acţionam de ceva vreme ca manager, am arătat că am planuri de viitor şi că firma avea de cîştigat dacă mă promova. Am luat totul în serios şi rezultatul a fost consecinţă a tuturor etapelor parcurse. Sau poate că, aşa cum mi-a spus o doamnă care m-a învăţat nenumărate lucruri importante, pur şi simplu mă hotărîsem eu, în forul meu interior, că venise momentul să ajung manager, căci nu te face nimeni manager, ci te faci singur cînd decizi că vrei asta cu adevărat şi îţi faci loc în linia managerilor ca să îţi asumi tot ce presupune acest rol. Am intrat pe uşă şi brusc am văzut tot biroul cu alţi ochi. Brusc aveam alte responsabilităţi, colegii mă priveau altfel, aşteptau altceva de la mine. Nu mai eram doar un abil folositor al Excelului şi al unor tehnici care să ducă la un rezultat util unui client impersonal, ci eram cel care trebuia să găsească clientul care avea nevoie de serviciile echipei, să îi explice rezultatele obţinute, să îl ajute să le folosească sau să îl convingă cu argumente dacă era necesar. Nu mai eram unul dintre membrii anonimi ai echipei, cu idei excelente din cînd în cînd, ci devenisem unul din cel care trebuia să ştie în capul cui din echipă se pot naşte cel mai rapid acele idei excepţionale de care era nevoie pentru a duce la bun sfîrşit fiecare lucrare. Într-o oarecare măsură, de mine depindea de acum ca colegii mei să îşi ia salariul la final de lună, să aibă ocazia să înveţe lucruri noi şi să promoveze. De mine depindea ca viaţa lor să fie bună, de mine depindea ca bugetul fiecărei lucrări să fie atît de îndestulător cît să muncim profitabil, fără a fi exagerat ca să nu pierdem lucrarea, de mine depindea ca în momentele mai dificile să fie găsită o soluţie. Foarte din afară părea că nu se schimbase decât un rând pe cartea de vizită. Urma să continui să fac ceea ce făceam deja, să continui să urc pe aceeaşi scară pe care urcam de nişte ani, continuând să învăţ, urma să îmi asum mereu mai multe lucruri pe care puteam să le fac. Dar de fapt era mult mai mult. Era o ieşire din rînd, era o intrare într-un spot luminos în care fiecare pas era privit şi judecat şi în care aveam responsabilităţi semnificative faţă de cei din jur. Şi, nu ştiu alţii cum sînt, dar mie mi s-a făcut puţin frică. Aşa că o înţeleg foarte bine pe Simona Halep. Acum două luni era o jucătoare corectă de pe locul 64 WTA, care aştepta tragerea la sorţi cu speranţa că o să dea peste o jucătoare ceva mai accesibilă pentru a trece de primul, poate şi de al doilea tur. O dată pe an profita de o conjunctură favorabilă şi de găsirea unei forme momentane mai bune decît a adversarelor şi ajungea într-o finală sau într-o semifinală. Îşi făcea treaba bine, avea uneori meciuri strînse cu favoritele WTA şi atunci regretam că o anumită minge nu fusese cu cîţiva milimetri mai la stînga, cît să intre în teren şi să schimbe soarta meciului, dar inevitabil era cîte o minge care zbura afară sau se oprea în fileu în fiecare meci. Acum, după o semifinală şi două finale cîştigate, e pe locul 30, e a treia favorită a turneului de la Budapesta (ba chiar a doua după clasamentul de săptămîna asta) şi meciul ei din primul tur e povestit pe prima pagină a siteului WTA, iar vorbele ei de la finalul meciului sînt citate şi citite de sute de mii de oameni. E o schimbare majoră pe care trebuie să o poţi digera ca să rămîi acolo. Şi pe care o înţeleg bine, pentru că am trecut prin momente similare. Înţeleg cum e să o iei de la capăt la un nou turneu, să joci în primul meci cu o jucătoare cu nume greu de pronunţat (Sesil Karatantcheva, locul 132) şi să ştii că nu ai voie să greşeşti, să joci dintr-o dată pe terenurile cele mai bune, la ore la care e mult public în tribună şi cum e ca publicul să vină să te vadă pe tine, nu pe favorita cu care joci. Înţeleg cu e să ajungi la 3-0 rapid şi apoi să te vezi egalată la 3-3. Înţeleg şi panica care se ascunde în spatele mingilor următoare, frica că tot castelul clădit în ultimele luni se poate spulbera într-o clipă şi că mingile se vor muta din nou cu cîţiva milimetrii în afara terenului. Înţeleg şi liniştea ce vine cînd se face 6-3 şi apoi descătuşarea care nu mai poate fi oprită şi care duce la un sec 6-0. Şi ştiu şi cum, încet-încet, începe să se instaleze confortul. Cum ceea ce părea noroc sau miracolul celei de-a doua săptămîni consecutive de graţie devine rutină frumoasă. Ştiu cum e să câştigi un meci din priviri şi din atitudine, doar pentru că mintea ta ştie că mintea adversarei ştie că eşti mai puternică. Aşa că nu te mai sperie momentul cînd te trezeşti şi eşti Senior Manager sau în top 10 WTA. Sau măcar înveţi să nu mai spui nimănui. Şi să mergi mai departe cu siguranţă şi cu pas ferm, ca şi cum ai ştii de la început care e direcţia cea bună. Creînd tu însuţi direcţia cea bună. Baftă Simona!
Posted on: Mon, 08 Jul 2013 22:35:34 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015