Trecutul are un nume Sophie... Nu îmi fac niciodată planuri. Sunt foarte pricepută la conceput adevărate planuri de bătălie, dar am nesuferitul obicei să le încalc. Sunt o adevărată maestră la încălcat promisiuni, inclusiv promisiunile făcute mie. De aceea, încerc să le promit cât mai puţin celor din jur, pentru că m-am săturat să fiu o maşinărie de rănit. Cât despre mine, sunt o masochistă, mie îmi promit…Nu îmi scriu meticulos povestea vieţii pentru că îmi place necunoscutul, ador să nu ştiu. Nefăcând promisiuni nu sunt datoare nimănui să-mi ghidez paşii în viaţă conform unui plan conceput în scopul de a respecta evenutalele jurăminte. Nu îmi doresc să dau explicaţii nici măcar mie. Îmi asum statutul de ecuaţie cu infinte necunoscute. Aşadar, am plecat să mă întâlnesc cu Trecutul, fără niciun plan în cap. Ce rost ar fi avut să scriu scenarii, când eu, actriţă neascultătoare aş fi întors atât de fundamental replicile încât din dramă aş fi jucat comedie sau invers. Îmi place să păstrez boarea de “totul e posibil”.Într-o rochie strâmtă, croită parcă să fugă în mâinile trecutului şi cu nişte platforme mai înalte decât gândul că orice rendez-vous cu trecutul e dăunător şi inutil am plecat la întâlnirea cu pricina… Ne-am înlănţuit degetele, deşi mintea se împotrivea. Mintea e singura care rosteşte atât de apăsat cuvântul “nu”, dar în faţa corpului şi a sufletului nu are nicio forţă. E un “nu” surd, sleit de putere. Degeaba urla când am intrat într-un vortex plin de intensitatea trecutului când mâinile noastre s-au îmbrăţişat. - Nu mă lua de mână. - De ce, Sophie? - Pentru că strângerea ta mă aruncă într-un vortex al trecutului. Mă simt de parcă am fi noi doi într-o bulă şi ne întoarcem undeva, cu ani în urmă. - Dar de vreme ce sunt aici, sunt prezent, nu trecut, nu crezi? Iar vortextul pe care îl simţi provine din simpla intensitate a momentului, independent de încărcătura trecutului din peisaj. Habar nu am ce cred. Nu fac decât să te privesc în ochi. Nu pot întrevedea nimic în afară de începutul unei priviri,nu perverse,ci fix cu o nuanţă mai deschisă decât culoarea perversului. Pun pauză pe avalanşa de gânduri, vreau doar să-mi privesc propria dorinţă din ochii tăi. - Du-te naibii, Sophie! -De ce? - Nu ştiu cum faci… Mi-am tot zis că nu te mai sărut. Şi eu mi-am spus asta în majoritatea nopţilor când nu mă gândesc cum e când te sărut. Asta revine la a spune că de foarte puţine ori m-am gândit să nu te mai sărut. În lipsa mea de planificare, ştiam totuşi că asta se va întâmpla. Ca şi mine, eşti previzibil. Previzibil fără să mă plictiseşti, fără să scurgi orice picătură de intrigă pe care o verşi în mine. Dar suficient de previzibil încât să ştiu că sunt un fel de drog de care te încăpăţânezi să nu te laşi. Tu ţi-ai mângâiat buzele de ale mele, tu mi-ai imobilizat mâna cu a ta, nu eu. Efectul meu asupra ta, tu îl amplifici. Tu alegi să fie aşa, nu eu. Poate părea că eu am controlul dar sunt o biată pudră albă pe care o tragi pe nas. Oricât de rece şi sec ai fi, mă poţi minţi că te-ai lăsat de mine doar când nu te văd. Când ochii mei îi salută pe ai tăi, totul devine clar. Felul în care te mişti, în care mâna ta îmi mângâie ferm părul…Toate te trădează. - Du-te naibii, Sophie! - De ce nu te abţii? Ştim amândoi că putem. - Pentru că nu vreau. - Eh,trebuia să ai şi tu un factor de dezchilibru din viaţa ta atât de organizată, de clară. - Da, şi factorul acela e chiar dezechilibrul tău. Ţin să spun doar că miroşi a acasă şi pentru mine e drogul suprem. Viciul meu cel mai delicios. Am tot căutat mirosul de acasă, însă e zadarnic… Mi-ai răpit simţul olfactiv şi mi-l înapoiezi doar când faţa mea e lipită de gâtul tău. Ca acum. Şi ca atunci, de mult, am crezut că va fi doar o simplă transpunere a dorinţei, dar apoi m-ai luat în braţe… - Cum ar putea fi o simplă dorinţa între noi? Când va ajunge chimia dintre noi la acest stadiu, când nu vor mai fi sentimente noi nu vom mai consuma dorinţa. - Ha, te-am făcut să spui că simţi ceva pentru mine! - Eşti groaznică. În plus, parcă totul mă trăda! În lumina dulce a întunericului demonii se dezlănţuie. Nu am nici cel mai mic impuls de dorinţă de a-i opri. În definitiv, plecăm, trântim uşi, cărând după noi un bagaj de momente. Nu am nimic în afară de clipe. Egoist, brutal sunt un animal avid după clipe. Le devorez, fără milă. Evit asumarea răspunderilor, refuz să fac vreun jurământ, să-mi planific cursul sentimentele, nu construiesc vreun baraj. Mă învârt în cerc, dansând tango cu sufletul meu. Mi-l brutalizez, mi-l fărâmiţez, dar nu mă pot abţine, pentru că nu vreau să mă abţin. Nu mă gândesc la starea sufletului meu, pentru că ştiu că sub aparenta-i fragilitate, el nu sângerează atât de uşor. Momentele intense sunt pansamente pentru el, indiferent de câte repercursiuni ar avea. Îmi pare rău doar pentru bietele suflete din jur care se lasă încătuşate şi biciuite de al meu suflet. Aş spune că ele aleg, că eu nu le fac vreo promisiune, dar aş minţi dacă nu aş recunoaşte că sunt perfect conştientă de puterea mea asupra lor. Pot răni indiferent de faptul că se aşteaptă la atitudinea mea egoistă. Doar pentru asta mâinile-mi îngheaţă şi faţa îmi devine lividă. M-a strâns apoi cumplit de tare, zdrobindu-mi orice sentiment urât din mine. Cine decide de unde începe trecutul când drogul “noi” e atât de halucinant?! - Tu m-ai sedus! - Iar tu te-ai lăsat sedusă.
Posted on: Sat, 27 Jul 2013 20:19:39 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015