Tristă şi supărată. Zgomotul cumplit al vorbelor goale ne asurzeşte, iar cuvintele salvatoare nu mai ajung niciodată la nimeni şi nu vor mai ajuta pe nimeni, niciodată. Nu mai vreau cuvinte sterpe, nu mai vreau emoţii false, imitate după păpuşile absurde de la televizor, nu mai vreau profeţi mincinoşi, popi fără Dumnezeu, ştiinţă criminală. Suntem în mare primejdie, copiii şi-au pierdut inocenţa, bătrânii, înţelepciunea, tinerii nu mai au nevoie de adevăr, de libertate. Ce se întâmplă cu mine, cu noi, în întreaga omenire, ce rău nebănuit, viclean a reuşit să ne dezbine, ca să ne piardă? Ce boală necunoscută a pătruns adânc în sufletele noastre şi ne consumă dinăuntru? Privirea speriată, de animal hăituit, a celor întotdeauna fără timp, indiferenţa celor care trec pe lângă suferinţă sunt simptome ale acestei boli de care suferim. Am dezlănţuit iadul şi toţi suntem vinovaţi. De inconştienţă, ignoranţă, comoditate, egoism. De lăcomie. Lăcomia – marele păcat al acestui popor al acestui timp, păcat căruia îi cădem victime fără să simţim. Pentru că, nu-i aşa?, toate ni se cuvin! Avem nevoie de toate, poftim la toate. Facem orice pentru obiectele frumoase în ambalaje strălucitoare pe care le râvnim: ne vindem, trădăm, ne abandonăm părinţii, copiii. Iar copiii abandonaţi se sinucid.
Posted on: Wed, 10 Jul 2013 02:58:20 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015