TĂMÂIA Rășinile sunt substanțe lipicioase, inflamabile, secretate de diferiți arbori atunci când li se crestează coaja. Din punctul de vedere al chimiei organice, sunt substanțe organice macromoleculare, conținând C, H, O, N, S. Sunt colorate în galben, brun, negru. Tămâia este o substanță rășinoasă obținută prin crestarea scoarței unor arbuști exotici, solidificată sub forma unor boabe neregulate, de culoare gălbuie-roșiatică, care prin ardere, produce un fum cu miros aromat pătrunzător. Este folosită în ceremoniile religioase, medicină și parfumerie. Această rășină aromată, care arde ușor și repede la flacără, se scurge din coaja copacului Boswellia Carteri, Boswellia Serata, din familia Burseraceae, care crește în: India, China, Somalia, Etiopia, Egipt. Unele prevederi și semnificații biblice Acest cuvânt se pomenește în Biblie de 22 de ori. Exemple: - Facerea 43;11. „A zis atunci Israel, tatăl lor: Dacă-i așa, ei bine, faceți așa: luați în tarhaturile voastre câte ceva din roadele pământului și duceți-i-le omului în dar: puțin balsam, și puțină miere, tămâie și smirnă și migdale și alune”. - leremia 6;20: „De ce-Mi aduceți voi tămâie din Saba și scorțișoară din țara de departe? Că arderile-de-tot ale voastre nu sunt primite, iar jertfele voastre nu M-au îndulcit”. - Matei 2;11: „și intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; și căzând la pământ, I s-au închinat; și deschizându-și visteriile, I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă”. Această rășină se strânge de pe scoarța copacului și, pentru a fi mai parfumată, se amestecă și cu alte arome, așa cum se precizează în Vechiul Testament (Ieșire 30;38). Tămâia face parte din simbolurile de cult, fiind un aromat natural, folosit în toate religiile din vremuri străvechi. Folosirea ei este expresia pioșeniei, a cinstirii lui Dumnezeu: „Tămâie... să nu vă faceți pentru voi: sfințenie să vă fie ea pentru Domnul” (Ieșire 30;34-37). Tămâia, prin parfumul și mireasma ei subliniază frumusețea actelor de cult, creează atmosfera de sfințenie și astfel ea se integrează în actul de slujire a lui Dumnezeu ca un dar, ca o prețioasă ofrandă și simbol al rugăciunii și faptei bune. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”, zice Psalmul 140 de la Slujba Vecerniei. Tămâia este simbol al rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu dar și de implorare a Sfântului Duh: „Tămâie îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Prea Sfântului Tău Duh” (rugăciunea rostită de preot la binecuvântarea tămâiei). În Noul Testament, ca și în Vechiul Testament, tămâia este considerată un element simbolic de slăvire a lui Dumnezeu. Magii care au venit să se închine la Betleem Pruncului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, I-au adus în dar „aur, smirnă și tămâie” (Matei 2;11). În Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii Cerești, în care tămâia se menționează ca un element esențial ce însoțește rugăciunile Sfinților către Dumnezeu: „și a venit un alt înger și a stat la altar, având cădelnița de aur și i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților pe altarul de aur dinaintea tronului și fumul tămâiei s-a suit din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile Sfinților” (Apocalipsa 8;3-4). Tămâia se folosește în cultul creștin din primele veacuri așa cum se menționează în textele primelor Liturghii creștine (Constituțiile Apostolice, Sfântul Ambrozie, Liturghia, Sfântului Iacob, ș.a,). Vechii evrei o întrebuințau ca un articol absolut necesar în ceremoniile religioase. De altfel, cu aceeași întrebuințare a fost cunoscută și în religiile păgâne, fie curată, când se ardea pe altarul exterior, fie amestecată cu alte materii aromate când se tămâia interiorul templului, deci tămâia se privește ca icoana mirosului de bună mireasmă a rugăciunilor pioase și ca unul din cele mai prețioase daruri ce se pot aduce lui Dumnezeu. Ca însemnătate simbolică, tămâia este expresia adorației lui Dumnezeu; ea mai simbolizează cererea și dorința celui care se roagă, ca rugăciunea lui să fie primită de Dumnezeu; cât și darul Sfântului Duh și recunoașterea de către Magi a Dumnezeirii Pruncului Iisus. Tămâia se folosește atât la slujba Sfintei Liturghii, cât și la toate slujbele divine, fumul ei îmbălsămând și creând o atmosferă de reculegere și sfințenie, prielnică pentru rugăciune și îndepărtarea duhurilor rele. Tămâia se arde în cădelniță sau în vase speciale (tămâiernițe, cățui). Mireasma tămâiei are calități tonice și stimulante, de aceea, în trecut se folosea și în medicină. Căditul sau tămâierea este cel mai de seamă dintre actele cultului extern. Folosirea tămâiei, așa cum am mai spus, este o tradiție foarte veche care se găsește nu numai la creștini, ci și în practică religioasă a popoarelor păgâne, și la iudei. Cădirea, tămâierea, se face în timpul Liturghiei și a tuturor serviciilor divine. Ea este un simbol al rugăciunii credincioșilor, de slăvire și cinstire a lui Dumnezeu și a Mântuitorului lisus Hristos. Fiecare moment al tămâierii își are simbolul său. Astfel, tămâierea în timpul citirii Apostolului se face în cinstea Evangheliei care urmează a se citi și simbolizează atât pe Sfinții Apostoli, cât și învățătura Evangheliei răspândită de ei. Tămâierea care se mai face la ecfonisul: „Mai ales pentru Prea Sfânta, Curata Prea Binecuvântata…”, se face atât în cinstea Sfintelor Daruri, după sfințirea și prefacerea lor, cât și în cinstea Maicii Domnului, care se pomenește acum. Tămâierea Sfintelor Daruri înainte de ducerea lor la Proscomidiar semnifică harul Sfântului Duh dat Sf. Apostoli după Înviere: „Luați Duh Sfânt…” (Ioan 20;22). Cădelnița sau cățuia – tămâierul sau tămâietoarea – este obiectul de cult în care se pune pe jar, tămâie. Are forma unui recipient rotund, de metal, atârnat de 3-4 lănțișoare unite, în partea de sus într-un mâner cu două belciuge, ca să poată fi ținută de preot când tămâiază în biserică, după rânduiala sfintelor slujbe. Întrebuințarea cădelniței la serviciul liturgic este la fel de veche ca și folosirea tămâiei și a tămâierilor pe care cultul creștin le-a moștenit din cultul Vechiului Testament. Primele cădelnițe folosite de creștini erau făcute din argilă, metal ori ceramică, cu sau fără mâner, așa cum se folosesc și astăzi de unii preoți la serviciile funebre la țară sau cădelnițe cu mânere scurte folosite încă în unele mănăstiri. Forma de azi a cădelnițelor ar data după unii liturgiști, cam din secolul al XII-lea. Cădelnița amintește altarul Tămâierii din Cortul Mărturiei și apoi din Templu, pe care se aducea lui Dumnezeu jertfă de tămâie (Ieșire 30;1-8 și Evrei 9;4). Fețele cădelniței sunt uneori gravate cu figuri de animale și de plante, simbolizând că întreaga natură (fire) înalță, împreună cu oamenii, rugăciuni lui Dumnezeu. Despre simbolismul cădelniței, Sf. Ambrozie spune: „Cădelnița este menită să dea bună mireasmă... tot așa și voi (creștinii) sunteți bună mireasmă a lui Hristos”. În interpretarea marelui liturgist și ierarh Gherman al Constantinopolului, cădelnița simbolizează umanitatea Mântuitorului, focul din cădelnița Divinitatea Sa, iar fumul de tămâie este mireasma Duhului Sfânt. Drumul Tămâiei - se numea în antichitate, calea pe care erau transportate din țările producătoare, diferite rășinoase aromate, care se foloseau fie în cult, fie pentru preparate farmaceutice sau în parfumerie (ca tămâia, smirna, camforul, sacâzul - guma de Accacia, care se scurge din scoarța unor arbori). Astfel, tămâia și smirna produsă în sudul Arabiei, Yemenul de astăzi, erau duse la început pe cale maritimă, apoi transportate cu caravane de cămile, traversând deșertul ce despărțea Arabia de Sud de marile imperii și bogatele cetăți ale Orientului Apropiat. Caravanele ajungeau la Gaza, oraș iudeu, port la Marea Mediterană și străbăteau țara Ghebaniților, până în Tima, capitala lor, foarte departe de Gaza. Acest traseu foarte lung era împărțit în 65 de stații de oprire a caravanelor pentru împlinirea formalităților de tranzit și plata unor taxe ce reveneau și statelor, dar și localităților în care staționau. Cei care încercau să se sustragă împlinirii acestor obligații și se abăteau de la traseul stabilit oficial pentru comerțul cu aceste produse, erau pedepsiți cu moartea. Smirna și tămâia au fost pentru Arabia și India antică mari izvoare de îmbogățire. Tămâia și smirna erau folosite în templele și palatele faraonilor din Egipt, chiar și pe la jumătatea mileniului doi. Săpăturile arheologice au arătat că, în Mesopotamia antică, aceste aromate erau folosite pentru ghicirea viitorului; ghicitorii ardeau tămâie într-un vas așezat pe genunchi și ghiceau după mișcarea fumului. Începând cu secolul al VIII-lea până în secolul al VI-lea î. Hristos, când se dezvolta comerțul cu aceste aromate, ele sunt tot mai folosite, devenind nelipsite în cultul din marile temple ale centrelor urbane (Ninive, Babilon, Ierusalim, Susa, Damasc). Profetul Iezechiel vorbește despre comerțul orașului Tyr cu Saba de unde importa tămâie. Pliniu, scriitor latin din secolul 1, a lăsat în scrierile sale date importante despre comerțul cu smirnă și tămâie și despre drumurile de comerț cu aceste și alte mirodenii, arătând cât de mult încărcau costul lor, multiplele taxe la care erau supuse pe parcursul transportului, încât, atunci când ajungeau la Roma, erau foarte scumpe, ca și aurul, iar smirna era cea mai scumpă. Clasificarea din punct de vedere botanic se face după monumentala lucrare „Flora R.S.R.” apărută în treisprezece volume în intervalul 1952-1976 în Editura Academiei și după alte documentare științifice menționate în bibliografia selectivă. Descrierea științifică Tămâia este o substanță rășinoasă extrasă din trunchiul unor arbuști Boswellia Carteri, Boswellia Serata, din familia Burseraceae, care crește în: India, China, Somalia, Etiopia, Egipt. Tămâia are acțiune farmacoterapeutică, antiinflamatoare, antiseptică, astringentă, carminativă și cicatrizantă, diuretică, expectorantă, sedativă. Arborele care dă tămâia este înalt de 3-6 m, cu florile alburii. Crește prin crăpăturile stâncilor din munți și prin pietrișurile de la bazele colinare din vecinătatea mării. Prin incizii longitudinale făcute în scoarța acestui mic arbust se scurge un lichid lăptos, care în contact cu aerul se solidifică, formând bucăți, mai mari sau mai mici, puțin globuloase, de culoare gălbuie, care constituie produsul vegetal, sub numele de tămâie. Tămâia este o substanța rășinoasă cu miros plăcut și aromatic care dezvoltă bine această aromă abia la temperatura de 100°, când se înmoaie fără a se topi (așa se recunoaște); la temperatura mai ridicată se descompune și dă naștere la vapori aromatici, proprietate care o face să fie întrebuințată la ceremoniile religioase ale Bisericii noastre. Tămâia, din cauza proprietăților stimulente, tonice, a fost întrebuințată în medicină. Tămâia are diferite forme și culori după locurile și țările din care provine. Tămâia de Arabia, Egipt și Somalia are culoarea puțin gălbuie și forma de lacrimi, cea de India este superioară, este galbenă, cristalizată în formă de lacrimi mari. Astăzi tămâia naturală se poate falsifica de unii „impostori” și vinde la prețuri exorbitante ca tămâie. Tămâia intră ca ingredient la prepararea Sfântului și Marelui Mir. Unii confunda tămâia cu smirna și invers, confuzie care se întâlnește și în Sfânta Scriptură. Azi se folosește pe scară largă tămâia sintetică. Tămâie naturală (click pe imagine pentru a o mări) SMIRNA Smirna este o substanță rășinoasă, obținută prin crestarea unor arbuști exotici: Styrax Benzoin-Sumatra, Styrax macrothyrsus – Vietnam, Styrax paralleloneurus, Indonezia, Styrax tokinozis-China din Familia Stryacceae, care arde răspândind un miros plăcut aromatic și care se folosește în ceremoniile religioase, îmbălsămare, în medicină și parfumerie. Cuvântul smirnă este pomenit în Biblie de cincisprezece ori și derivă de la cuvântul „a fi amar” din ebraică. Smirna într-adevăr este o substanță amară și rășinoasă. În toate vremurile în Orient smirna a fost prețuită și se vindea în boabe solide de culoare ușor gălbuie și venea din Arabia sau Abisinia (Yemenul de astăzi și Etiopia). Unele menționări și semnificații biblice - Cântarea Cântărilor 3;6: „Cine-i acel ce din pustiu se-nalță ca o coloană fumegândă, amestec viu de smirnă și tămâie, din arta făcătorilor de mir?” . - Cântarea Cântărilor 4;14: „...cu narduri și șofran, cu trestie-n balsam, cu scorțișoară, cu aromele lemnoase din Liban, cu smirnă și aloe, cu tot ce-i mai subțire-ntre miresme”. - Cântarea Cântărilor 5;5: „M-am ridicat iubitului ca să-i deschid și smirna mi-a picat din mâini; de smirnă pline-s degetele mele și smirna-i pe mâneru-ncuietorii...” - Facerea 37;25: „Apoi s-au așezat să mănânce și dacă și-au ridicat privirea, iată că o caravană de Ismailiți venea de la Galaad, avându-și ei cămilele încărcate cu tămâie și balsam și smirnă, pe care mergeau să le descarce în Egipt”. Asupra arborelui care produce smirna au fost foarte multe controverse; Pliniu compară arborele cu ienupărul, Discoride cu salcâmul. Unii naturaliști ca Ehrenberg și Hemprich numesc arborele care dă smirnă Balsamodendron Myrrha - Familia Terebentaceae - vecin cu genul Boswellia care dă tămâia. Palestinologii ne spun că arborele Mor este din familia Burseraceae și originar din Arabia. Unii traducători biblici consideră smirna Styrax și Myrrha. Arbustul mai este răspândit în Sumatra, Java, Malaezia, Vietnam, Cambodgia, China, Thailanda. Smirna, ca și tămâia, combinată cu alte substanțe aromatice, a jucat mare rol în practicile religioase ale indienilor și egiptenilor. Se amestecă cu untdelemn sfințit și servea la unsul templului. Sf. Evanghelist Matei ne spune că smirna, ca și aurul și tămâia, a fost unul din darurile pe care Magii l-au adus Mântuitorului la naștere: „și, intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; și căzând la pământ, I s-au închinat; și deschizându-și visteriile, I-au adus daruri: aur, tămâie și smirnă”. (Matei 2;11). Nicodim a folosit-o amestecată cu alte arome la îmbălsămarea trupului lui Iisus: „și a venit și Nicodim, cel care venise la El mai înainte noaptea, aducând ca la 100 de litre de amestec de smirnă și aloe” (Ioan 19, 39). Vinul și smirna pe care soldatul roman le-a dat Mântuitorului pe cruce erau amare, dar nu aveau nici una din proprietățile narcotice pe care unii bănuiesc că le-ar fi avut. Iuda și Israelul făceau negoț cu smirnă și primeau în schimb grâu, ceară, miere, untdelemn și balsam (Iezechiel 27;17). Se spune că nimic nu este mai plăcut ca priveliștea oferită de copacii de Styrax în cursul lunii martie, când sunt acoperiți cu flori care îmbată cu parfumul lor mirositor văile Carmelului și ale Galileii. În Siria și Palestina, în Insulele Arhipelagului Indonezian, Italia sau chiar sudul Franței crește Styraxul. Ca și tămâia, mirosul și fumul ei deosebit de aromat sunt simbolul faptelor bune și al rugăciunilor către Dumnezeu, iar amărăciunea ei este simbolul patimilor. La vechii evrei era considerată ca fiind simbolul iubirii nevinovate. Ca dar al Magilor, ea a simbolizat ființa omenească a Mântuitorului. În vechime era unul din cele mai scumpe articole de parfumerie, numai pentru regi și femeile celor bogați, putându-se folosi pentru tămâiere sau parfumarea paturilor. Astăzi costă circa 25 euro/kg. Descrierea științifică Styrax Benzoin în mod obișnuit el este un arbust, dar poate avea și forma unui copac cu o înălțime de 4-5 m. Frunzele sunt ovale iar partea inferioară le este acoperită cu perișori albi. Scoarța arborelui este netedă. Din scoarța lui, prin incizii, curge rășină, denumită smirnă. Styrax Benzoin din familia Stryraceae, are tulpina groasă, ramurile cilindrice acoperite cu o scoarță alburie spre gri, frunzele alterne pețiolate, întregi, netede pe partea superioară, florile albe, fructul este mare, globulos. Așa cum am mai spus, acest arbore crește prin șesurile și prin malurile râurilor din insulele Borneo, Sumatra și Java și în alte regiuni tropicale. Recunoaștere: smirna este un suc alburiu, foarte compact, care se solidifică în contact cu aerul devenind untoasă. Încet, încet culoarea devine aurie, pentru că atunci când rășina este întărită să fie roșiatică, adunată în lacrimi mici. Are un gust balsamic, arde răspândind un miros plăcut și mulți vapori de acid benzoic cu acțiune farmaceutică. Se dizolvă în alcool de 90° sau în eter. Se cunosc mai multe calități de smirnă după modul de extracție și de preparare precum și după vârsta arborilor din care se extrag. Impostorii de astăzi falsifică smirna cu diferite rășini obținute din diferite specii de brad, molid etc. pretinzând sume exorbitante, vânzând aceste surogate ca fiind smirna; ea este mai scumpă ca tămâia. Acțiune farmacoterapeutică Smirna este antiinflamatoare a căilor respiratorii. Este întrebuințată și ca antioxidant, antiseptică, astringentă, carminativă, deodorantă, sedativă și expectorantă. Smirna intră în compoziția Sfântului și Marelui Mir în condițiile de solubilizare într-un vas de vin și ulei de măsline virgin, la fierbere, după o tehnologie specială așa cum se menționează în cartea „Ce știm despre Sfântul și Marele Mir?”. Smirnă (click pe imagine pentru a o mări) ÎNVĂȚĂTURI BUNE DESPRE TĂMÂIE Când se tămâie casa – ce se tămâie, care e forma și cine poate tămâia? Tămâierea se face acasă odată cu începutul rugăciunilor. Se aprinde tămâie și se pot tămâia și sfintele icoane; aceasta se face de către un bărbat cu credință, dacă nu este se poate face și de o creștină curată în acel timp. Este bine să se tămâie toate camerele. De asemenea, se mai pot tămâia vase, haine sau mâncare de pomană, înainte de a le împărți, cum e cazul la sâmbăta moșilor; și se mai poate tămâia sâmbăta sau duminica, dimineața, la mormintele morților, până se începe slujba la biserică. În caz de necesitate (rău, frică, gânduri necurate, tulburare, supărare), în timpul zilei, ce se poate lua? Dacă persoana nu a mâncat, poate lua anafură, agheasmă mică, iar dacă a mâncat să se ungă cu ulei de la Sfântul Maslu sau cu agheasmă pe frunte, să se afume cu târnoseala, să aprindă tămâie. ÎNVĂȚĂTURI GREȘITE DESPRE TĂMÂIE Dacă cineva este rău, are răutate în suflet, trebuie să înghită un bob de tămâie şi va fi bun. Înghiţind unul sau mai multe boabe de tămâie vei scăpa de calculi renali (pietrele de la rinichi), dar în nici un caz de răutate. Răutatea vine din suflet, nu din trup. Vei deveni mai bun înghiţind un „bob de răbdare” şi unul „de rugăciune”. Lumânările trebuie tămâiate înainte de a fi aprinse. Lumânarea este un simbol şi o jertfă, (simbolizează lumina dumnezeiască pe care o dorim şi în viaţa aceasta, şi în viaţa viitoare şi este şi o jertfă adusă lui Dumnezeu). Se tămâie icoanele, se tămâie prin casă, dar n-am mai pomenit să tămâiem lumânările. Tămâia se foloseşte oricând, smirna numai în sărbători. Putem să folosim şi una şi alta, oricând vrem fără nici o oprelişte. Pentru o mai bună înţelegere, între smirnă şi tămâie este o diferenţă ca între pâinea albă şi cea neagră. O poţi folosi pe fiecare când o ai, cu sfinţenie şi cu mulţumire la Dumnezeu.
Posted on: Tue, 19 Nov 2013 22:25:37 +0000
Recently Viewed Topics
© 2015