UN TRECUT PRINTRE MORMINTE… MIREASA DIN SICRIU În negura nopţii, trece leneş un cortegiu înspăimîntător de îndoliat în urma dricului ce poartă culorile miresei îndurerate de groaznica paloare a morţii, chip acoperit de originalul alb de voal de mireasă , rămas unicul prilej de a-şi lua rămas bun de la frageda vîrstă a tinereţii perfecte în persoana frumoasei mirese întruchipată. Cortegiul funerar cu paşi de dureri înrădăcinate adînc în sufletele curate şi cu amăgirile mari stinse în cascade de lacrimi vărsate, pare desprins dintr-un joc al vieţii şi al morţii ce domină peisajul întreg, se aşează între vii şi morţii lumii, între real şi marea pierdere… Chiar şi copitele caiilor respectă tăcerea sufletului, nu demult despărţită de trupul gingaş de femeie, parcă, deloc trecută dincolo, încă vie… şi biciurile birjarului stau tăcute în cuiul dricului, evitînd să pleznească, nici măcar, o singură dată pe spinarea caiilor ce poartă liniştiţi povara morţii cu culorile infernului întipărit, chiar şi în pielea lor ce străluceşte în lumina palidă a lunii, cu forma ei nouă, cea de seceră ascuţită proaspăt de cosaşul morţii şi apoi, înfiptă în stele fără milă pentru orice vîrstă a vieţii… Da, astfel sau mai tot mereu, alături de stelele vieţii noastre, indiferent de ziua naşterii condeiate, vor cădea zilnic stele noi şi vechi, viaţa şi moartea unindu-se pe veci în hotarele vieţii, posibil, ocazional, demult visată… Într-adevăr, uneori, mai visăm la viaţa cu hotarele dincolo de viaţă, dincolo de murirea absolută, în lumea de dincolo de păcat, pe tărîmul sufletelor nemuritoare prin grădina promisă a raiului sau al iadului, ambele, într-un fel, cîte un paradis aparte, al păcatului şi durerii, al fericirii şi al bucuriei… Trecerea ce ne aduce calea, devine ceva veşnic prin rezultatul unei vieţi omeneşti parcurse, poate, prin moduri diferite a muritorului, iar moartea nu iartă, nu glumeşte niciodată şi nu trece cu vederea în cîştigul altuia, numai într-al lui, nu există excepţie la nimeni, indiferent de, ce hram poartă… Viaţa e scurtă şi greu de ţinut în mînă, dacă zboră sau dacă nu, nici nu mai contează, deşi, uneori, încerci să-i compromiţi existenţa, dar… totuşi, întotdeauna trebuie să-ţi asiguri pierderea sau cîştigul ca fiind ceva personal, să-ţi asumi totul pentru totdeauna... Adînc pătrund casmalele groparilor în pămîntul tare, cu picioarele încordate, parcă, respinşi de a-şi putea executa în pace datoria, şi totuşi, ei încearcă din răsputeri să asigure lăcaşul pentru tînăra mireasă, unul de veci şi cu speranţa împărtăşită de-a nu fi nimic profanat din lăcaşul durerii, chiar şi de dragul de-a fi bogat peste noapte cu acele bogăţii ascunse deodata cu trupul gingas, acum, neînsufleţit, lăsat pradă tăcerii… Munca lor e pe sfîrşite cînd, tropotul încetinit al caiilor asigură apropierea cortegiului funerar, plimbarea din urmă sub cerul nopţii… Caii cotesc încet de la intrare, ajung în apropierea gropii terminate, se agită, parcă, scuturînd coamele în protest împotriva tinereţii îngropată în răcoare adîncului deschis de groparii, acum, mai obosiţi, dar şi ei, la rîndul lor, asemeni caiilor, la fel de nemulţumiţi… Stăpînirea de sine a birjarului, arătînd caiilor respectul cuvenit, le aduce liniştea şi datoria, îi face să asculte tăcuţi, dar la contopirea miresei din sicriu cu adîncul nopţii, deja, cu capapul pus şi prins bine în cuie, la lăsarea liberă a funiilor spre un abis, atunci cînd… sicriul dispare pentru totdeauna, caii simt, protestează, nechezatul lor de jale sfîşiie şi sufletele vii, îngheţate… Dricul se clatină cu birjar cu tot, puternicele copite oţeloase foc aruncă, bestiile în două picioare, parcă, se roagă nopţii cu copitele ridicate la cer, înălţate să spună o rugăciune… Curelele se rup, hamurile cedează, biciul din cui plezneşte, de astă dată, cu putere pe pielea neagră lucioasă, chiar lăsînd urme adînci umplute apoi, cu dîre de sînge lungi… hăţurile nu mai asigură ascultare şi disciplină, birjarul se prăbuşeşte din scaun, sîngerînd abundent la rana purtată pe frunte. Deşi, nu se lasă, ridicîndu-se de jos, punîndu-se în faţa animalelor turbate, încearcă să-i liniştească trăgînd de coama lor spre ai putea aduce, din nou, spre calmitate, cu picioarele pe pămînt, tot chinul lui e zadarnic, caii protestează înălţîndu-se puternic, tot mai sus, pentru o rugă purtată aproape de stele… A doua zi, dis de dimineaţă, printre sutele de cruci ascunse, parcă, intenţionat în ceaţa deasă… se vede ridicîndu-se ceva uman odată, acum, doar, o simplă umbră plecînd departe, la prima vedere, chiar un cineva străin, necunoscutul ce lăsa în urma lui, nu numai, zgomotul unui plîns stins de durere sau ceva misterios adînc ascuns în golul adolescentului pierdut pe marea învolburată a sorţii ajuns fără nici o şansă, ci şi urma genunchiilor rămaşi în pămîntul proaspăt săpat nu demult, crud şi umed, acolo unde a stat îngenunchiat în prima noaptea de după, acum, suflet frînt de-o aripă întreagă, fără împăcare îngropîndu-şi alături de cea pierdută, şi inima pe veci, şi sufletul sau orice altă speranţă… by yeggrel kiwodul dyoll
Posted on: Sat, 24 Aug 2013 18:01:39 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015