Ucigașul prăfuit.. Ziua 4. Sejurul se îndepărtează cu fiecare zi. Am mai sărit și eu câteva că deh.. Ziua a patra a fost zi de învârtit în jurul cozii dacă nu mai ești tânăr, dacă nu ai echipă de ”munțani” care să adore să facă trasee montane (să și poată) fără frica de urși (destul de reali mai nou), cu informații proaspete despre traseu și probleme. Cum Suhărzelul era ”colea”, după hotel, am purces cu încredere. Am urcat pe o potecă bună chiar și pentru mașini mai puternice sau motociclete ”fără zgomot”, am găsit în cale singura cabană pe gustul meu din câte sute am văzut, am ajuns într-o poiană unde urmele betoanelor n-au fost scoase din rezervație cu totul. Era parte din fundația unei cabane ”Suhard” a cărei plantare în inima rezervației a fost stopată la timp. Păcat că proprietarul n-a fost obligat să scoată acea rană urâtă cu totul din poiană, să redea naturii ce a căsăpit. A rămas un zid de ”susținere” a versantului, zid care în câțiva ani va ceda iar ce se va întâmpla… e treaba celor care dau astfel de aprobări. Din poiană se desfac trasee montane pentru pricepuți. Noi am făcut cale-ntoarsă și am mers… am mers… la lac. Unde alt ?! Așa am ajuns la concluzia că tinerii nepasionați de munte nu vor sta în stațiune mai mult de două-trei zile și acelea ca legătură între alte câteva obiective turistice pe o rază de 60km și numai dacă au auto. Altfel, pur și simplu nu au ce face. Dacă mai au și un copilaș sunt terminați pentru că Lacu Roșu nu este o stațiune la care să vii cu copii sub 7 ani. Plimbatul cu barca l-aș interzice total celor care nu știu să înoate pentru că mă urmărește nesăbuința tinereții mele în care, fără să știm să înotăm, ne strângeam trei-patru fete, mergeam la Snagov și închiriam o barcă pentru că eram nebune după vâslit. Nimeni nu ne întreba dacă știm să înotăm. Motiv pentru care mi-am dat copiii la înot de la șase ani numai pentru că n-am avut altă posibilitate să-i duc. Altfel îi dădeam de la un an. Bunica mea născută pe Mureș… știa să înoate; tatăl meu născut pe Someș… nu știa să înoate; eu, crescută între două ștranduri, pur și simplu n-am putut învăța deși n-aveam frică. Dar, vorba lui taică-meu: ”mai mulți înotători am văzut înecați decât neînotători”.. Iarăși ”dar”… cât te poți plimba cu barca într-un soare arzător ?! Ce-ar fi făcut copiii mei cu o fetiță de doi ani în stațiune ? S-ar fi enervat, ar fi stresat copilul.. ar fi regretat banii dați. Vremurile în care să te bucuri de o plimbare pe jos și iar o plimbare pe jos și iar… și tv și lac și tv și lac… au trecut. Iar cei care-și închipuie că o piscină ar rezolva ”oferta” se înșală. Există lângă lac o tiroliană recomandată pentru copii mai mari și cam ”creepy” cum zic tinerii. Iar lângă ea un țarc cu jocuri gonflabile potrivite și folosite tot de copiii mai mari. Stațiunea este montană, destul de aiurea administrată astfel că, dacă n-ai un ham sau ochii numai pe copil, pleci de-acolo fără el. Nici pentru tineri nu există ofertă și nici pentru copil. Ofertele sunt numai pentru localnici – locuri de muncă. Nici să meargă să viziteze obiectivele turistice cu copilul n-ar fi putut-o face pentru că nu târăști după tine un copilaș de doi ani care nu înțelege nimic și se mai și sperie sau răcește prin saline sau rezervații. Noi, ca noi.. am continuat drumul prin ”rezervația Lacu Roșu” până la păstrăvăria care era închisă și așa avea să rămână încă patru zile (poate mai mult). Nu doream păstrăv căci și acasă mâncăm și acolo era în meniu (și chiar era.. mai bun sau mai puțin bun). Voiam să vedem cum era organizată, să ne delectăm (fascinația peștișorilor în apă), să vedem bazinele și lacul din spatele barajului, lac ascuns privirii turiștilor și despre care nu știm prea multe. În drum am dat peste o tăbliță de avertizare despre urși. Era o tăbliță corectă (de data asta), chiar era imaginea unui urs, valabilă în toate limbile pământului; numai că nu se prea vedea.. Ori era spălată de ploi ori arsă de soare – cert e că abia se vedea. Ne-am cam speriat e drept, o familie cu copii s-a întors din drum. Ne-a contrariat pe de-o parte tăblița avertizoare cu ursul, pe de alta tăblițele indicatoare spre un grup de cabane foarte frumos poziționate. N-am știut cum să interpretăm dar am avut curajul să abordăm parțial traseul în jurul lacului, un traseu frumos. Prezența voinicilor de la jandarmeria montană ne-a dat oarece siguranță și informații deși, faptul că patrulau câte trei nu era tocmai un semnal de liniște pentru noi. Ne-am întors pe același drum evitând încercările peste puterile mele și am purces la aventura zilei - analizarea mâncării. Șocul a fost total deși avusesem numeroase și grele încercări despre calitatea umană a lucrătorilor din turism-alimentație și practicile lor.. Gîndeam că, odată ajunși în Harghita ne vom înfrupta din produsele naturale harghitene beneficiind de o altă calitate umană - harghiteană. Sigur, n-așteptam produse pe care să fie ștanțate producătorul harghitean dar o speranță surdă-mi spunea că voi consuma cartofi de Harghita, legume de Harghita, unt și brânză, lactate.. Uitasem cu totul că nu mergeam într-o pensiune familială cu fermă proprie ci în străvechiul imperiu al alimentației publice de tip foarte nou – produse de hipermarket ale căror vechime și origine numai de Dumnezeu sunt cunoscute… După ce am citit pe fața ospătăriței stupefacția la întrebarea ”ce s-a gătit azi, ce aveți proaspăt ?” și a trebuit să înghit cu noduri tăcerea româno-maghiară căci nu mai auzise de ”proaspăt” dinaintea erei ei,… am început să studiem meniul mai cu luare aminte, la oricare restaurant sau terasă la care ne opream. Așa am putut vedea că meniurile erau aproape identice, răspunsurile erau aproape identice de tip ”tocmai s-a terminat”, modul de preparare și alimentele… Mă mai miram că în fiecare seară trebuia să iau un Carbocif cu toată plimbarea de după masă pe care-o făceam. Cartofii (de bază) erau în majoritate aceia conservați, din pungile din hipermarket. Erau numai prăjiți scurt la microunde (de multe ori nici nu-și dădeau seama că vedem tot). Sigur, pe moment îți satisfăceau foamea; mai târziu era ”greul” la stomac. Salatele, invariabil din varză proaspătă, fără un gust, tocată și numai aceea. Grătarele sau micii standard, după aceeași ”rețetă”. Ciorbele, dacă nu erau cele standard erau din cele fabricate ”la minut”. Carne identica, fadă, tăiată în feliuțe de fix aceleași dimensiuni amestecate la repezeală cu zemuri pregătite și refrigerate asezonate cu o lingură-două de ”culoare”. Numai cerul știa ce mâncam. La un moment dat, când ”culoarea” asezonării a avut mai multă personalitate și ne-a spus că nu e din preparare ci din ”borcan”, am comparat ingredientele din cele două ciorbe diferite pe care le aveam în farfurii. Dezamăgirea a fost totală. Capac i-a pus ”smântâna” care nici măcar un iaurt cinstit nu era. Micul dejun avea în componență 7-8 tipuri de ouă de care nu m-am atins pentru că la fiecare ieșire în peisaj în care am consumat ouă am ajuns acasă nu intoxicații. Cașcavalul pane era recuperat unul vechi / unul nou, încălzite și servite cu cele mai fermecătoare zâmbete și cuvinte. Dulcele era mereu format din clătite de tip hiper… fără altă adăugire decât nutella sau ceva urme de gem fad. Mâncare numai bună să-ți stea în gât sau ghem în stomac… Aici să-ți aduci copiii ? Nepoții ? Se mai vaită că nu vin și nu rămân turiștii decât 2-3 zile în care vizitează împrejurimile ?! Ne-am retras la hotel (dacă nu servisem dezamăgirea culinară loco) prin mirosul fetid al stațiunii, praf, boscheți, șandramale și mult fum.. Mirosul fetid, am mai spus, este și de la depozitarea și colectarea defectuoasă a gunoiului dar și de la ”cineva” care deversează ”ceva” infect, zilnic, în pâraie. Sărmanii peștișori nici nu e de mirare că mor înainte de a atinge 20cm în infecția aceea totală.. Aaaa… despre ”ceața” care stăpânește stațiunea.. Nu e tocmai o ceață și nici un mister. Este fumul grătarelor încinse în ”rezervație” pentru mici, carne, kurtos kalacs,.. felurite patiserii – pentru că rezervația e orice altceva decât o rezervație...
Posted on: Thu, 22 Aug 2013 17:14:20 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015