Uite ce mai citesc eu: A fi avocat înseamnă a purta o haină, o mască şi o perucă. Adică înseamnă a fi actor. Sau vreun nebun scăpat din ospiciu. Doar ăsta e motivul pentru care devenim celebri, nu? Haina – roba ce ascunde în ea însuşi tracul actorului neînţeles. Masca – povestea proprie însumând poveştile clienţilor avocatului celebru. Peruca – gândurile avocatului care nu mai e om, ci doar păpuşa cu care se joacă sistemul. Sigur că poate părea ciudat, dar totuşi avocaţii sunt şi ei oameni, uneori marcaţi de destin, de nevoile autorilor lor, de vrerile celor din jurul lor. Şi-atunci, unde poate începe şi unde se poate sfârşi drama existenţială a acestora? Desigur, la judecată, dar nu la cea făcută de oameni, ci la cea divină. Nu am înţeles încă de ce continui să sper că mă pot face înţeles. Este evident că într-o lume în care nu mai contează nimic, tocmai nimicul este ceea ce contează. Iar eu sunt un avocat genial. Restul lumii e un nimic. Şi-atunci, de ce îmi mai pun întrebări? N-ar fi oare mai simplu să mă dau grozav, aşa cum o fac cei din jurul meu, ca să ascund nefericirea mea profundă de a nu mă face înţeles? Câte semne de întrebare îmi tot ridic! Sigur, şi asta e tot o faţetă a genialităţii sau a demenţei generalizate în care m-am încartiruit şi eu. Să luăm un exemplu: eu spun vreau asta, instanţa spune că eu vreau altceva. Eu zic că nu vreau asta, lumea din jur spune că eu de fapt vreau ceea ce nu vreau. E nevoie de exemplificări mai profunde? În anexă, pledoarii şi soluţii din practica judecătorească şi nu numai şi se lămureşte tot omul. Demenţa – stare a psihicului. Uneori generată de trecerea timpului – atunci e demenţă senilă. Alteori e generată de o afectare fiziologică – demenţa propriu-zisă, adică aproape nebunia. Despre ce stare poate vorbi avocatul? Despre amândouă, dacă stăm să ne gândim. Timpul trece mai repede pentru el, pentru că el cuprinde veacuri întregi de nefericire. Istoria dreptului. Sau aproape nebunia – îl cuprinde zilnic, fiind accesoriul profesiei, la fel ca punga cu roba sau dosarele de carton mâzgălite cu notiţele proprii, intrate, în momentul facerii lor, deja în istorie. Sau în isterie, cum doriţi. Profesie aproape demonetizată, mai ciuruită structural decât orice altă profesie. Deşi e cea mai grea. Lucrăm cu destinele oamenilor, care şi le lasă în cârca noastră şi apoi dispar fără urmă, deşi îşi lasă urma în noi, inseminând în creierul nostru destinul lor. Poate naştem vreo idee ... Şi cică pentru asta mai vrem şi onorariu! Altă chestiune de dezbătut, dar altă dată. Fie la ei ... Habar nu am dacă până acum cineva şi-a dat seama dacă sunt femeie sau bărbat. În realitate, cred că sunt un soi de hermafrodit în spirit, nemaiştiind nici eu dacă latura ying sau latura yang predomină. De altfel, nici nu contează, dacă onorabilul client e femeie şi tu eşti femeie, dacă onorabilul client e bărbat, automat devii şi tu bărbat. Oricum, rezistenţa masculinităţii te doboară, nepermiţându-ţi niciun moment să ai trăiri feminine. Doar vorbim despre avocaţi, nu? Ce ar mai fi să pretinzi absurd să se ridice judecătorul bărbat de pe scaun când tu, femeie, te prezinţi! Sau chiar să pretinzi aberantul gest ca avocatul bărbat să se ridice de pe băncuţa destinată profesiei, deoarece tu mai ai puţin şi te prăbuşeşti lângă el, doar pentru că tu ai fi femeie! Ce contează în ochiul căutător al clientului că pe tine însuţi te-a bătut nevasta şi că oftezi, evident doar în sinea ta, pentru o femeie care nu se sensibilizează la atenţiile tale ... pe care ai uitat să le manifeşti, deoarece te sublimă gândul harpiei pe care ai apărat-o de curând într-un proces de divorţ, pe care evident l-ai câştigat, deşi vedeai bine că amărâtul de soţ ar fi trebuit să aibă parte de o soartă mai bună ... Ce să cugeţi la nemurirea sufletului tău când sună baroul că n-ai asigurare, când casa de asigurări te asigură că eşti dator pe viaţă pentru că nu ai plătit propria ta asigurare la un trai decent măcar la pensie ... care pensie poate să aştepte vremuri mai bune, că şi aşa eşti gata-gata să mori în faţa unei instanţe a oamenilor aflaţi în protest! Chiar mă gândeam mai deunăzi să cer un avans din ajutorul de înmormântare ca să plătesc contribuţia la pensie – că şi aşa nu o mai apuc. Ce să te avânţi în culmea spiritului liber când instanţa nu vede nici culmea evidenţei – procese pe care le pierzi pentru că magistratul nu are un trai decent, deşi mucenicul-avocat trebuie să se prefacă a fi cel mai avut dintre pământeni! Sigur că cea mai mare satisfacţie e că îţi poţi face propriul program, circumscris programului altora. Te trezeşti când cântă cocoşul, aştepţi apa caldă până când vine, deoarece vecinii tăi, muncitori sau directori, se trezesc prea târziu, la o oră la care tu deja înjuri în trafic, inclusiv pe poliţaiul care zace aşteptând leafa, instanţa care intră, pe tine însuţi că nu ai apucat să vezi dosarul la arhivă, deoarece te-ai săturat să stai ca miloaga la mâna slujbaşului statului, care se uită de sus şi-ţi spune senin „n-a intrat în arhivă” ... Înjuri în barbă şi când instanţa nu dă termen colegului aflat în comă în spital, pe motiv că ar fi trebuit, din coma sa profundă, să îşi asigure substituirea, probabil telepatic sau, eventual, în şedinţe de spiritism la care n-a gândit ... Sigur că nu îndrăzneşti să spui nimic, nu de alta dar e ochiul vigilent al jandarmului păzitor de turme justiţiabile, care odată se supără pe tine, amârăt cum te simţi, dar sigur de sine cum te prezinţi. Nici n-ai îndrăzni să spui ceva, că dacă se supără însăşi instanţa – ce, mai câştigi tu vreun proces vreodată? Şi dacă şi se duce buhul că eşti aşa cum eşti de fapt, mai apelează onorabila clientelă la tine, pentru a-ţi da eventual sfaturi despre cum să îi gândeşti tu juridic speţa, nu de alta da a citit şi ea o lege şi aia e ... Dar oare se gândesc cei din jur ce înseamnă cu adevărat să îţi suprimi propriile trăiri, să nu poţi să alungi monştrii din jurul tău şi, dincolo de formalismul şi încrederea în sine ce trebuie să te caracterizeze, să poţi spune exact ce vrei să spui? Adică să faci următoarele: să refuzi un client pentru că ţi-e antipatic, să recuzi o instanţă pentru că nu vrea să ştie carte, să le transmiţi celor de la barou sau casa de asigurări că există doar pentru că tu îi faci să existe, să te ridici în picioare când colega ta stă să intre în travaliu şi să ceri să i se dea prioritate, să vezi că ai un coleg de breaslă că se sufocă de tuse în sală şi să rogi instanţa să îi acorde un alt termen ca să poată ţine pledoaria fără să moară ... şi câte alte cele ... să transmiţi subtil adversarului tău că lumea e mică şi că, dacă tot se consideră un avocat celebru, e cazul să nu se mai prefacă ştiutor de carte juridică, în realitate un necioplit care uită să dea bună ziua, părând că e sufocat de geanta mare pe care o flendură pe holuri, în căutare de clienţi care să-i dea de-o pâine ... Astăzi e o zi urâtă, dar mâine voi deveni din nou avocat. Al unei alte cauze sau, poate, chiar avocatul meu. Vă rog să mă scuzaţi dacă am vorbit prea mult. Dar aşa o face un avocat. Poate că în fiecare din voi zace aşa ceva. Acesta este un pamflet.
Posted on: Tue, 09 Jul 2013 13:46:52 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015