Un curios neologism îi îndepărtează pe aromâni de coetnicii lor din Balcani [...] Sub regimul comunist. problema aromânească devine tabu, ceea ce nu împiedică realizarea şi publicarea unor lucrări de mare calitate în materie de literatură, lingvistică şi istorie aromână. În perioada interbelică, poziţia publică a aromânilor – mulţi veniţi în România înainte de 1913 şi jucînd uneori un rol de prim rang, mai ales în viaţa culturală – este foarte clară: aceasta e ţara noastră, a făcut ce-a putut pentru noi, sîntem români, fideli angajamentelor anterioare, alternativa constînd în salvarea patrimoniului nostru, ceea ce nu e posibil decît în (şi cu) România, în celelalte state, situaţia fiind definitiv blocată. Din acest punct de vedere, n-au intervenit schimbări majore sub regimul comunist. Consensul privind această opţiune a fost brutal rupt la începutul anilor 1990. Imediat după căderea lui Ceauşescu, chestiunea aromână a încetat subit să mai fie tabu, în timp ce noi teme, greu de conceput înainte, interveneau în dezbaterile publice. Ce ne diferenţiază de ceilalţi, inclusiv de români? De ce părinţii sau strămoşii noştri au venit în România? Ce vrem noi, aromânii? „Să ne păstrăm limba“ – au spus-o toţi clasicii, de la Pericle Papahagi pînă la Matilda Caragiu. Dar cum? Îi criticăm pe greci că ne grecizează, pe alţii că ne slavizează, dar în România nu sîntem şi noi pe cale de a ne „româniza“? Cum se poate transmite o limbă fără un cadru instituţional minimal? Unele dintre aceste întrebări fuseseră deja formulate, în anii 1980, în publicaţiile aromâne din diaspora occidentală, compusă mai ales de aromâni venind din România, născuţi însă în celelalte ţări balcanice şi în contact permanent cu „coetnicii“ lor din Balcani şi mai ales din România. Chiar dacă, iniţial, ei se situau pe poziţia conservatoare a „clasicilor“, redactorii acestor publicaţii erau sensibili la evoluţia ideilor despre naţiune şi despre respectul minorităţilor în Occident. Primele petiţii priveau situaţia din Grecia, care începea să se deblocheze, în perspectiva intrării în Comunitatea Europeană, permiţînd constituirea asociaţiilor vlahe panelene. Căderea comunismului în celelalte ţări din Balcani se va traduce, la rîndul ei, prin revendicări culturale şi politice inedite pentru lumea aromână. Totuşi, manifestarea publică cea mai spectaculoasă a avut loc în România, din motive care depăşeau relaţia privilegiată între această ţară şi aromâni. Independent de contribuţiile „clasicilor“ studiilor aromâne, urmaşii colonizării Cadrilaterului veneau cu o contribuţie mult mai preţioasă: ei conservau limba şi voiau să o perpetueze. Încetul cu încetul, constituirea şi conservarea unui patrimoniu specific nu mai era unica soluţie alternativă, iar respectul pentru angajamentele predecesorilor în favoarea „patriei-mamă“ nu mai avea aceeaşi semnificaţie. Particularismul aromân se exprima fără complexele de odinioară, îşi revendica dimensiunea supranaţională şi căuta să se manifeste în acord cu noile norme europene. Rezoluţia 1333/1997 a Consiliului Europei nu recomanda ea ocrotirea limbii şi a culturii aromâne în toate ţările în care trăiesc aromâni, deci şi în România? Mai rămînea însă un detaliu, nu chiar neglijabil: măsurile susceptibile să asigure o asemenea ocrotire. În această perspectivă trebuie văzută depunerea, după multe discuţii interne contradictorii, de către Comunitatea Aromână din România, a cererii de recunoaştere a minorităţii aromâne în România, în 2005. Reacţiile aromânilor care se opun acestei decizii – din motive multiple, de la convingeri personale pînă la interese nu mai puţin personale, trecînd prin frica de a fi catalogat ca minoritar sau de a pierde reputaţia asociată cu originea sa aromână – au fost foarte dure. Inutil de precizat că acest şoc provoacă şi exacerbează naţionalismul românesc al unora şi naţionalismul aromânesc al altora, acesta din urmă constituind o noutate care s-a afirmat mai ales după 2005, cîteodată sub forme derutante, precum adoptarea unui curios neologism pentru a-i desemna pe aromâni – „makedonarmâni“ –, care are, poate, avantajul de a-i individualiza pe aromânii din România faţă de compatrioţii lor români, dar care îi îndepărtează de coetnicii lor din Balcani.[...] (“Dilema aromânilor după pacea de la Bucureşti”, de Nicolas Trifon in Dilema Veche)
Posted on: Mon, 29 Jul 2013 09:19:43 +0000
Trending Topics
© 2015