Următoarea carte tradusă gratuit de TEI este una pe care nimeni din conducerea Chevron-ului, Prospecțiuni S.A sau RMGC n-a citit-o. Pentru că vorbește (și) despre crima lor - a cumpăra, a exploata și a distruge ceea ce aparține, de fapt, tuturor oamenilor: BUNURILE COMUNE. În Europa Medievală, cea mai mare parte a pământului era deţinută sau în comun, sau de lorzii feudali, care nu „stăpâneau” pământurile în accepţiunea modernă a termenului – aceea de bun alienabil, pe care să îl cumperi sau să îl vinzi în voie. Aveau anumite drepturi asupra pământului, care puteau fi transferate vasalilor în schimbul diverselor servicii, cote din culturi şi, în cele din urmă, pentru bani. În Anglia, înstrăinarea liberă a pământurilor a fost imposibilă, în majoritatea cazurilor, până în secolul al XV-lea. După aceea, vastele pământuri comune ale Angliei au devenit rapid proprietăţi private, din cauza Legii Îngrădirii, un proces care a avut loc în paralel de-a lungul continentului, de exemplu prin „emanciparea” iobagilor. Lewis Hyde scrie: “În timp ce, înainte, un om putea pescui în oricare râu şi vâna în oricare pădure, acum descoperă că sunt indivizi care pretind că sunt proprietarii acestor bunuri comune. Bazele arendării pământurilor s-au schimbat. Iobagul medieval era aproape contrariul stăpânului proprietăţii: pâmântul îl stăpânea pe el. Nu avea dreptul să se mute nestingherit dintr-un loc în altul dar, cu toate acestea, avea drepturi inalienabile asupra bucăţii de pământ de care era legat. Acum, oamenii pretind că deţin pământul şi îl oferă spre închiriere, în schimbul unei taxe. În timp ce un iobag nu putea fi mutat de pe pământul lui, un arendaş putea fi evacuat nu numai din cauza neplăţii arendei, ci chiar şi numai dintr-un capriciu al proprietarului”. La fel ca şi multe alte reforme sociale, eliberarea iobagilor a fost o altă treaptă în consolidarea puterii economice şi politice în mâinile celor deja puternici. Dintr-un motiv sau altul, oamenii care, de generaţii, îşi duceau turmele la păscut liberi, adunau lemne de foc şi vânau pe pământurile din preajma lor nu au mai putut face toate acestea. Aceste pământuri erau comune, proprietatea tuturor şi a nimănui. Iar apoi au devenit proprietăţi pentru totdeauna. [...] Ca nu cumva cititorul să se gândească că lansez o diatribă marxistă, mă grăbesc să adaug că nu sunt susţinătorul abolirii proprietăţii private. În primul rând, întreaga idee de abolire implică o schimbare ferventă, abruptă, iritantă, impusă cu forţa celor care n-o doresc. În al doilea rând, proprietatea privată e doar un simptom al unei boli mai profunde (Separarea), iar dacă ne adresăm simptomului din perspectiva Separării, a cuceririi, a învingerii răului, vom sfârşi făcând tot aceleaşi fărădelegi, dar în forme diferite. În final, până şi la nivel economic, problema nu este proprietatea privată în sine, ci avantajele nedrepte de a o stăpâni. Chiar dacă nu e corect ca cineva să beneficieze de simpla împroprietărire a ceea ce era înainte comun, toată lumea are de câştigat atunci când resursele sunt îndreptate spre cei care le vor folosi cel mai bine. Acestea includ pământul, solul, mineralele, stratul acvifer şi capacitatea atmosferei să absoarbă deşeurile. Avem nevoie de un sistem economic care respinge profitul provenit din simpla stăpânire şi, mai departe, recompensează spiritul antreprenorial care spune: „Ştiu o cale să îl administrez mai bine”, acordându-i mână liberă acestui spirit.
Posted on: Mon, 02 Dec 2013 08:25:59 +0000
Recently Viewed Topics
© 2015