“VIAŢA SATULUI” de Nicolae BUNDURI Nu sunt ţăran sadea dar nici un novice al ogorului. Ca un bun ardelean din tată în fiu, mi-am îngrijit cu sârg palma de pământ moştenită din străbuni. Merg la câmp, merg la biserică, merg şi la cârciumă, nu sunt un vorbăreţ plictisitor dar îmi plac glumele bune. N-am bani să-mi cumpăr un tractor dar mă descurc bine la arat cu cei doi cai şi nevasta din dotare, eventual cu o bucată de slănină, una de pită, o ceapă şi un sfert de rachiu. La televizor nu mă uit decât la emisiunea “Viaţa satului”, difuzată duminică dimineaţa.Chiar acum mă uit “pe sticlă, tolănit pe pat cu un pumn de seminţe de dovleac şi un sfert de rachiu pe noptieră. Vreo cinci domni spilcuiţi şi bine hrăniţi, cu cravată şi cămaşă albă cu mânecă scurtă, aşezaţi în jurul unei mese ovale pe scaune rustice, într-o curte ţărănească ornată cu coceni de cucuruz, lobeniţe şi antene parabolice, laptop-uri şi pahare cu cola, ţin lecţia de agricultură la nişte ţărani d’ăştia ca mine, dotaţi cu doi cai şi o nevastă că cei dotaţi cu utilaje “de firmă”, “super cool”, de “ultimă generaţie” sunt la congrese şi comunicări ştiinţifice prin “olande” în care brânza şi lalelele cresc şi pe acoperişuri. Nici nu începe bine emisiunea că un “specialist din teritoriu” intervine telefonic: “În primul rând, bună ziua dumneavoastră, bună ziua invitaţiilor dumneavoastră, bună ziua telespectatorilor dumneavoastră” I se răspunde politicos la salut, din studio, de către fiecare din cei cinci iar pe mine mă mustră conştiinţa că, fiind salutat de respectivul specialist din teritoriu, eu făcând parte din milioanele de telespectatori, nu pot să-i răspund politicos, cam aşa: “…Bună ziua dumneavoastră, bună ziua soţiei dumneavoastră, bună ziua copiilor dumneavoastră, bună ziua vecinilor dumneavoastră…!” Apoi, “specialistul din teritoriu” pune câteva întrebări încâlcite, cu nod în gât, adresate moderatorului, după care îi răspund simultan trei dintre invitaţi. Binenţeles, diferit. Se aude tii…tii…tii… Prbabil că “specialistul din teritoriu”, de emoţie, a închis telefonul şi din studio se trece la lecţia propriuzisă: “ Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor locuitori ai satelor!” (începe cu o voce gravă dar călduţă, moderatorul). Vom încerca să venim în preîntâmpinarea dumneavoastră pentru a vă sprijini cu un consulting, prezentându-vă un studiu de fezabilitate în condiţiile de imprevizibilitate şi inadaptabilitate ale unor culturi în condiţii pedologice de deal şi de munte care fac împracticabile unele culturi specifice zonei de câmpie. Vom încerca prin metode ştiinţifice să înduplecăm inexorabila natură în mod exhaustiv şi redundant. În ceea ce priveşte aceste studii, trebuie să eliminăm stilul caduc şi peiorativ aplicat intempestiv şi cu decizii luate aprioric. Să ne eliberăm de starea de anxietate în faţa greutăţilor şi să acceptăm irefutabilele metode ştiinţifice analizând introspectiv problemele absconse ale naturii. Să dăm dovadă de infatigabilitate şi să credem în infailibilitatea instituţiilor de cercetare, pentru arealiza producţii inefabile şi chiar incomensurabile. Mă simt puţin vexat de poziţia parlamentarilor noştri, de incomprehensivitatea şi parcimonia de care ei dau dovadă în agricultură…” ………………………………………………………………………………. Tresar. Mă ridic în fund (!). Constat că pe parcursul lecţiei, am golit sfertul de rachiu iar seminţele de dovleac s-au împrăştiat pe lepedeu. O strig pe Măria mea, care, în timp ce urmărea emisiunea, din verandă, jumulea o găină ecologică fără e-uri la târtiţă, ca să facă o zupă pentru amiază. Auzi tu Mărie, îi zic, du-te o ţâră în chimniţă şi mai adu-mi o glajă cu rachiu! După nici cinci minute se întoarce Măria, pune mâinile în şolduri, un picior în poziţia “pe loc repaos” şi începe: “Mă Gheorghe, eu am impresia că tu ai tratat damigeana de rachiu fără pic de parcimonie că mai este în ea, de două degete. Modul tău exhaustiv şi aprioric îmi dă o malefică stare de anxietate şi dacă mai continui aşa, în mod irefutabil te voi declara indezirabil…! ……………………………………………………………………………… M-am uitat cu ochii mari la Măria, m-am îmbătat instantaneu şi am căzut pe spate. ……………………………………………………………………………….. “Dragi telespectatori, aţi urmărit emisiunea…VIAŢA SATULUI!” NERVOSU’ de Nicolase BUNDURI Când mă enervez, merg la pescuit. Când merg la pescuit, mă enervez. Când vin de la pescuit, mă enervez. Când nu merg la pescuit, mă enervez. Când nu vin de la pescuit, mă enervez. Când mă enervez, mă enervez. Când nu mă enervez, mă enervez. Eu merg la pescuit cu trenu’ şi mă enervez că ajung la gară cu o oră înainte de plecarea trenului şi mă enervez când anunţă la megafon că trenul întârzie o sutădouăzeci de minute dar nu mă enervez când zice că trenul întârzie o sutădouăzeci de minute ci mă enervez atunci când îşi cer scuze şi nu mă enervez că-şi cer ei scuze cât mă enervez că unii călători se simt flataţi de scuzele cheferiştilor de parcă ei, călătorii cu pricina, ar fi nişte personalităţi în faţa cărora tremură cheferiştii dar şi cheferiştii mă enervează că sunt impertinenţi că au salarii nesimţite şi tot mai vor. Că eu dacă vin în ultima clipă şi mă agăţ de ultimu’ vagon şi vine conductoru’ mă enervez că eu degeaba îmi cer scuze şi îi spun că am stat în staţia de autobuz (acuma m-am prins de ce-i zice staţie, la staţie, fiindcă stai în ea şi te enervezi) şi n-am avut timp să cumpăr bilete fiindcă la ghişeul CFR era o cheferistă grasă dar nu mă enerva că era grasă cheferista cât mă enerva că se mişca încet şi mai avea şi nişte degete boante, uf ce mă enervează degetele boante, că apăsa tot câte două taste o dată şi apărea „error” pe monitor (scuzaţi rima!) şi trebuia să stai câte un sfert de ceas până ieşea biletul. Păi nu era mai bine pe vremuri când la ghişeu era un cheferist, nu o cheferistă, ăsta lua un bilet virgin (auzi şi la mine, bilet virgin...!?) dintr-un dulap de tablă , îl băga într-un aparat să-l composteze şi fuga la tren. Nu se anunţa la ce linie soseşte trenul fiindcă era doar o linie. Cum adică, linie? Asta chiar mă enervează, că trenul nu merge pe o linie, ci pe două, adică pe calea ferată. Şi mă mai enerva un idiot din faţa mea, la casa de bilete, care se cotrobăia cu mâinile până la coate prin buzunare, după bani, şi-i curgeau balele din gură iar chestia asta cu balele mă enervează. Şi nu mă enerva că-i curgeau balele din gură cât mă enerva că nu-l enerva pe el. În spatele meu era o tânără de vreo şaptesprezece ani (normal că era tânără la şaptesprezece ani, nici nu ştiu de ce mai zic, numai aşa, ca să mă enervez?) care se scobea intens în nas. Asta nu mă enerva, că doar nu se scobea în nasul meu, ci mă enerva că nu se putea debarasa de "materialul" extras din respectivul loc. Se chinuia biata fată să scape de „ei” dar... feritu-te-o Dumnezeu. În sfârşit, ajung în tren, mă bălăngăn (termenul „bălăngăn”sună urât şi mă enervează) pe culoar, până dau de un loc pe care nu stătea nimeni, o întreb pe o doamnă de alături dacă „este ocupat” şi doamna îmi răspunde:”-Igen!”. Era o unguroaică, fireşte, şi m-am enervat rău de tot dar, nu că doamna era unguroaică şi nici că nu ştia româneşte, ci m-am enervat fiindcă ştia româneşte dar nu voia să vorbească. Şi când ajung la pescuit mă enervez. Dar nu mă enervez că nu prind peşte ci mă enervez că toţi prind numa’ eu, nu. Şi când vin de la pescuit mă enervez că nevastă-mea se enervează că iar vin cu traista goală şi am cheltuit o grămadă de bani. În general, toată lumea mă enervează numa’ eu nu mă enervez. Dar şi când mă enervez...mă apuc de scris. PROVINCIALU’ De Nicolae BUNDURI Dacă nu eşti din Bucureşti înseamnă că eşti provincial.(Vai câtă logică pot să am!!!) Adică din provincie. Adică de la „periferie”.Adică eşti fraier, fraiere ! Eu sunt ardelean getbeget (adică provincial, adică fraier). Am făcut o facultate, mi-am făcut o casă, am făcut un copil, am plantat un pom dar...degeaba. Sunt provincial. E mult prea târziu să scap de această stigmatizare, fiind destul de bătrân, chiar şi în ipoteza că vând tot ( mai puţin nevasta şi copilul) vând casa, maşina ,vând şi pomul din ogradă ca şi Ilie Moromete să-l trimită pe Neculai la şcoală şi mă mut în capitală. Presupunând că banii luaţi pe casa cu şapte camere din provincie mi-ar ajunge să-mi cumpăr o garsonieră în Ferentari, vecinii vor avea un aer de superioritate şi chiar se vor simţi lezaţi în orgoliul lor de capitalişti, de venirea unui provincial în frumuseţe de bloc cu douăsute de garsoniere şi grup sanitar la capătul holului.(Era să zic la capătul tunelului, dar asta e altă poveste). Apoi ar trebui să încep să vorbesc mai „elevat”, să devin un „rafinat”, un capitalist, să nu fac „glume proaste, de provincial” şi eventual să învăţ „niţică” engleză ori franceză că doar sunt în „micul Paris”. Să nu mai merg la revelion ci la „reveion”. Să nu mai mănânc ciocolată ci „şocolată” că sunt la Bucureşti nu în Merghindeal. La vecine să nu le mai spun Doamnă sau Domnişoară ci „Duduie” sau „Duduiţă”. Duduiţa cred că-i o Duduie mai mică. Dar nu ştiu ce-i aia Duduie. La noi în provincie, „duduie” este indicativul prezent de la verbul „a dudui”, cu diferenţa de accent. Să nu mai spun „sunt mulţi oameni pe stadion” ci „e mulţi oameni pe stadion”. În week-end să merg pe litoral la plajă sau pe Valea Prahovei la schiat, cu condiţia să fi mâncat toată săptămâna „decât” ciorbiţă de cartofiori. În capitală la cartofi nu li se spune cartofi ci cartofiori dar nu spre a-i alinta pentru că, vezi Doamne, ar fi atât de gingaşe aceste plante „tuberculoase” aduse de dincolo de „gârlă”, ci pentru a sugera faptul că i-ai cumpărat cu spirit de economie. Un kilogram sau chiar o jumătate, mai mici, aşa, că „e mai ieftini” ăia „micii” şi nu un sac de barabule cât capul, precum nesătulul de provincial. Să mă comport cu condescendenţă (termenul este interzis în provincie) cu copiii străzii care cântă „mamelor din lumea-ntreagă” fiindcă „e şi ei, oameni”. La fel şi cu câinii comunitari că „e şi ei” nişte suflete. Deci, să mă adresez cu „câini comunitari” şi nu cu expresia provincială ...”câini vagabonzi” că „are” şi ei demnitatea lor vorba unui mare cântăreţ de muzică foarte uşoară care spune: „ Iubiţi şi câinii vagabonzi că e mai buni şi uneori mai lorzi!” Nu prea rimează dar e o „licenţă poetică” din care rezultă că bucureşteanul are suflet mare . Apoi, să fac opinie publică în autobuz când şoferul îl bate pe un călător şi să spun hotărât:”Păi se poate aşa ceva?” Expresia asta cu vădit scop educativ şi corectiv privind etica, virgulă, capitalistă, trebuie folosită cât mai des. De câte ori ceva nu e bine, trebuie să spun retoric: ”dar se poate aşa ceva...?” Să mă arunc în faţă când se ia un interviu pe stradă şi să am opinie. Opinie publică adevărată nu bărfă provincială. De exemplu, dacă mă întreabă reporterul ce părere am despre încălzirea globală, să spun că numai guvernanţii „e de vină” şi că pensiile „e mici”, dar „se poate aşa ceva?” Să merg la biserică îmbrăcat cu pardesiul roz şi cu pantofii verzi şi să fac mătănii şi să pup covoarele persiane ca strămoşii noştri de la Istanbul nu să stau „drepţi” ca necioplitul de provincial din Ardeal şi pe deasupra, îmbrăcat în negru. Şi pe dedesupt în alb. Nu maică, cât mai colorat. Culorile vii „e mai estetice”. Dar provincialii „n-are” de unde să se inspire din punct de vedere modă că în provincie nu „e case de modă”. Dar ia stai! De ce să mă mut eu în Capitală şi de ce nu s-ar muta Capitala la Merghindeal!? Măcar până trece criza. Să vadă şi ei, bucureştenii, cum e să fii ...provincial. NESIMŢITU’ de Nicolae BUNDURI Spre deosebire de alţi nesimţiţi, eu fac parte din categoria nesimţiţilor care simt când sunt nesimţiţi. Un nesimţit autentic nu simte nimic, nu-l doare, nu-l mănâncă, nu-l înţeapă, nu are insomnii, nu face febra nesimţirii, el doar râde ca un nesimţit, doarme toată ziua ca un nesimţit, cască fără să pună mâna la gură, ca un nesimţit, mănâncă plescăind ca un nesimţit, râgâie ca un nesimţit şi mai face şi alte alea în autobuz de se ţin pasagerii de nas şi se întreabă cine-o fi nesimţitul. Adică nu ca un nesimţit, că asta ar însemna că nu este un nesimţit autentic ci doar îl imită pe alt nesimţit. Ori EL este EL. Are personalitatea lui, bine definită, de nesimţit şi consideră că e un drept câştigat prin munca lui. Sau un dar de la mama lui. Chestia cu “mama lui” nu a fost cu intenţia de a-l înjura. Nesimţiţii sunt de mai multe feluri. Categoria cea mai numeroasă şi mai puţin condamnabilă este a nesimţiţilor…PROŞTI. Pe ăştia şi Dumnezeu îi mai iartă. Ştiţi Dumneavoastră vorba “Iartă-l Doamne că nu ştie ce face!” Din categoria asta fac parte, în general…şefii. O butadă din popor spune că “şeful până nu-i fudul…nu-i şef destul”. Mergând pe acest principiu, în România s-a înmiit numărul de directori. Şi să vă dau reţeta după care s-a lucrat: ”… Se ia un apartament cu trei camere la parter, se freacă bine, bine, până iese avizul de la “sanepid”, se adaugă apă cât cuprine până ai avizul de la pompieri, se adaogă ingredientele: o nevastă, o soacră de greutate potrivită, un copil sau doi, fată sau băiat (după gust) şi alte rude. Fiecare se condimentează cu câte-o funcţie cum ar fi: una bucată secretară (eventual o verişoară de gradul şapte) contabil, jurist, şef resurse umane, şef facere, şef desfacere în cazul în care ai mai mulţi copii, dacă nu, pui nişte nepoţi bine copţi. Se acoperă totul cu un unchi din Primărie sau Prefectură şi se pune pe foc. Binenţeles, capul familiei se autointitulează…Director. Ştiţi care este următorul pas? Eram sigur că habar nu aveţi. Ei bine, Domnul Director are grijă să apară pe uşa biroului (fostul dormitor conjugal) inscripţia …DIRECTOR. Nu mai răspunde la salutul vecinilor decât dacă i se adresează cu:” Să trăiţi Domnule DIRECTOR!” binenţeles, director cu majuscule. Mai în zilele trecute am auzit o frântură de discuţie în casa scării, o bătrânică o întreba pe alta: “Ai auzit Doamnă că nesimţitu’ de Mitică de la apartamentu’ unu e Director? Nici nu mai răspunde la salut maică, şi ce copil respectos era când era normator la sculărie!” Chiar şi soţiei i-a interzis să-l tutuiască „în interes de servici”. Doar în pat putea să-i mai spună „măi Mitică” dar şi aici, fără reproşuri conjugale ca să nu-i ştirbească reputaţia de Director. Altă categorie de nesimţiţi ar fi a celor...ŞMECHERI. Aici intră şoferii, poliţiştii, funcţionarele de la poştă, etc. De exemplu, eram în maşină cu nepoţica mea de şase ani când un taxi care venea din sens opus a intrat în depăşire riscantă. Norocul a fost că am avut timp să „trag dreapta” şi să-i fac semn cu farurile. Dar nesimţitul de taximetrist ce credeţi că mi-a arătat? Ei bine, degetul mijlociu îndreptat în sus.Niciodată n-am înţeles de se se îndreaptă degetul mijlociu în sus şi nu în jos cum ar fi mai normal şi cum se practică vorbind de pe pozitia omului de rând. Vă daţi seama ce greu mi-a fost să-i răspund nepoatei mele de şase ani când m-a întrebat:” bunicule, de ce a făcut nenea ăla aşa cu degetul?” I-am spus doar că e un nesimţit. La următoarea întrebare: „dar de ce e nesimţit, bunicule, nu spuneai tu că nu toţi oamenii care conduc maşina sunt şi nesimţiţi?” nu am mai avut răspuns. Privind tineretul de tipul „băieţi de cartier” se desprinde categoria nesimţiţilor... VULGARI. Tot la a doua frază auzi de la ei, invariabil, expresia..”aia a mea” sau „ce aia a mea?” sau „du-te în aia a mea!”. Ăştia chiar nu mai simt că sunt nesimţiţi fiindcă aşa de comună este expresia încât o folosesc în tezele de la limba română fără ca profa să fie afectată de vulgaritatea pe care şi Domnia Sa o foloseşte în Cancelarie cu alte „doamne” sau „domni profi”. O categorie mai pretenţioasă şi mai preţioasă de nesimţiţi ar fi a nesimţiţilor...POLITICIENI. Despre ăştia nu vă mai spun nimic. Tot ce am spus mai sus, li se potriveşte. Există un singur simţ pe care dacă nu îl ai, nu înseamnă că eşti nesimţit ci ...ceva mult mai grav. Acesta este simţul umorului.
Posted on: Tue, 25 Jun 2013 07:02:28 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015