...de la prietenii Kafka & Florin Toma + magdalena si retour cu multe bezele "generic-placebo" de la mandea, asha, de dimineatza, in loc de urari... ceva MONSHTRI si monstruozitatzi bashtinash-mioritice... ( iertare, prieteni, pentru unele reproduceri cam "second-hand"...) _____________________________________________ O reverie de brânci. În Kafkania. Autor: Florin Toma Tânăr, puştiul!...Acum trei zile, a împlinit 130 de ani. Din care n-a apucat să trăiască decât 40 de ani şi 11 luni. Ce păcat! Merita mai mult, nu fiindcă a fost genial, Doamne fereşte! căci geniul a ajuns o banalitate ambarasantă (aţi văzut doar câţi dintre noi ezită!). Ci pentru că măcar aşa, sărac şi bolnav cum a fost (başca, minoritar rău de tot!), a pus, fără să vrea, bazele unui imperiu ce-i adjectivează năprasnic patronimul. Creând un grandios, un maiestuos, un superb disconfort, cu piciorul scăpat până la genunchi în tragic. Aşadar, când zici kafkian, ai pus fie de mămăligă, fie de-un parastas. De altfel, de aici cred că vine şi cunoscuta expresie: Eteee, Franz!... Atunci când privim karma lui Kafka, chiar şi aşa, din zbor, nu ne mai legăm de detalii care unora li se pot părea, cine ştie, bagatele pentru întreţinut stupefacţia. Cum ar fi, de pildă, că s-a născut ca minoritar evreu într-o comunitate – tot minoritară – de germani, din capitala Regatului Boemiei, Praga (unde, în anul 1880, ponderea populaţiei evreieşti era de 10,3%, iar cea a populaţiei germane, de 22%!). Că, în peregrinările sale – în căutarea sănătăţii şi a fericirii – prin Italia, Germania, Austria şi aiurea, scriitorul a vizitat la un moment dat şi un oraş de la marginea Imperiului Austro-Ungar, numit Arad. Că, în timpul vieţii, a scris economicos, greu (dar repede genial!), întreaga sa operă postumă datorându-se nerespectării, de către legatarul său testamentar, prietenul Max Brod, a ultimei sale dorinţe: aceea de a arde toate paginile scrise de el. Că, de-a lungul scurtei şi chinuitei sale vieţi, a muncit, pentru a-şi câştiga existenţa, oriunde şi pe orice preţ (la începutul lunii aprilie 1913, spre exemplu, lucra în după-amiezile libere într-o grădină de zarzavaturi din Nusla – de la periferia Pragăi!). Sau că, în 2003, a fost dezvelită statuia lui, la Praga (lângă sinagoga spaniolă), o lucrare foarte isteaţă, din bronz, înaltă de 3 metri şi 75 de cm, realizată de artistul Jaroslav Róna. Ea înfăţişează un fel de costum bărbătesc gol pe dinăuntru, dar umflat, ca şi cum ar ascunde un corp uman invizibil, cu mânecile de la haină tăiate şi pantalonii scurtaţi, peste umerii acestuia stând călare chiar Franz Kafka în miniatură, în celebra sa „uniformă” funcţionărească, scheletic, ogârjit, cu ochii pierduţi în fundul capului şi atinşi de febra nepotolită, cu urechile lui un pic clăpăuge şi cu pălăria acoperindu-i fruntea...Gata, ajunge! Citiţi mai departe – o să vă fie utilă lectura, şi acum, şi mai târziu, vă asigur! – parabola intitulată „Vor dem Gesetz” (În faţa legii), cuprinsă în romanul postum „Der Prozess” (Procesul), apărut la un an după moartea autorului, în 1925. Prima variantă a fost publicată în ediţia de Anul Nou 1915 a săptămânalului evreiesc independent „Selbstwehr”, apoi, reluată în volumul „Ein Landarzt” (Un medic de ţară), 1919...O bijuterie cu ghivent! În faţa legii, stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la ţară şi cere voie să intre în lege. Dar păzitorul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Omul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai târziu. „Tot ce se poate, spune paznicul, dar acum, nu.” Întrucât poarta legii este deschisă ca întotdeauna, iar păzitorul se dă într-o parte, omul se apleacă pentru a privi pe uşă în interior. Cînd păzitorul observă asta, râde şi spune: „Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă: am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fiecare sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puternic decât altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc.” La asemenea dificultăţi nu se aşteptase omul de la ţară; că doar legea trebuie să fie totdeauna şi oricui la îndemână, îşi zice el; dar, acum, când priveşte mai bine la păzitorul îmbrăcat cu şubă, la nasul lui mare şi ascuţit, la barba lui tătărască răsfirată şi neagră, se hotărăşte totuşi, mai bine să aştepte până ce i se va îngădui să intre. Păzitorul îi dă un scăunel şi-i spune să şadă lângă uşă, de-o parte. Acolo stă zile şi ani în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe păzitor cu insistenţele sale. Adeseori, păzitorul îl supune la mici interogatorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele, dar sunt întrebări puse doar de cum pun domnii cei mari; iar, la urmă, îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Omul, care-şi luase multe lucruri cu el la drum, foloseşte totul, oricât ar fi fost de preţios, pentru a-l mitui pe portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă.” De-a lungul nenumăraţilor ani, omul îl observă pe păzitor aproape fără întrerupere. Uită de ceilalţi păzitori şi acesta, primul, îi apare ca singurul obstacol ce-l împiedică să intre în lege. Blestemă nefericita întâmplare, în primii ani cu glas tare şi fără să ţină seama de nimic, mai târziu, pe măsură ce îmbătrâneşte, doar mormăind în barbă pentru sine. Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns să-i cunoască păzitorului până şi purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute a-l îndupleca. Într-un târziu, vederea îi slăbeşte şi nu mai ştie dacă în jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înşală doar ochii. Distinge însă acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe uşa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morţii, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucât nu-şi mai poate ridica în sus trupul care a început să înţepenească. Păzitorul trebuie să se aplece adânc, până la el, întrucât diferenţa de înălţime s-a schimbat mult în defavoarea omului. „Acu’ ce mai vrei să ştii? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.” „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăieşte omul, atunci cum se face că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?”. Păzitorul îşi dă seama că sfârşitul omului e aproape şi, pentru a mai răzbi până la auzul lui care se stinge, răcneşte la el: „Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum, mă duc s-o închid.” (trad. Mihai Isbăşescu)...Plăcut, nu? Şi acum, vă întreb: nu-i aşa că aceste rânduri, vechi de aproximativ 100 de ani, descriu exact aventura noastră nefericită de un an de zile, în inima acestei grave interogaţii despre absurd? Fiindcă ţara noastră, acum, chiar aşa pare: ca o zonă haşurată de pe hartă, unde cartografii, neştiind ce să pună (nici nume, nici culoare, nici drapel, nici conducători, nici măcar etc.!) au înscris între limitele teritoriului un semn de întrebare. Nimic mai mult. Nu-i aşa că nu înţelegeţi nicio fărâmă din ce ni se întâmplă – zi de zi, ceas de ceas şi în disproporţie de masă(!) – fiindcă nu găsim nicio noimă, nicio cauză logică, nicio desluşire pentru batjocura la care suntem supuşi, nicio limpezire la fasoleala ce ţine loc de doctrină clasei politice care astăzi ne conduce? Ne uităm în fiecare zi la cer, la icoane, la stele, scociorâm prin felurite cărţi şi hrisoave, spre a afla dacă s-au mai fost vreodată întâmplate prin lume astfel de nemernice, de mizerabile, de infecte şi de neisprăvite exemplare umane care umplu până la refuz menajeria politică autohtonă. Şi nu găsim nicio izbăvire. Şi nu ne vine să credem ce auzim, iar ceea ce vedem ni se pare o nălucire. De fapt, nu mai putem suporta fizic apăsarea minciunilor, nu mai avem puterea de a ieşi de sub presiunea obligaţiei induse cu forţa, precum că tot ce e bun e, de fapt, rău. Şi că răul este bun (ca-n reclama aia cretină la un detergent, care avea sloganul: „Murdărirea este bună”!). Că o culpă este sinonimă cu absolvirea ei şi că dreptatea e circumstanţă agravantă. Că laşitatea este clar o vitejie nedeclarată (din raţiuni de modestie!), în vreme ce lupta dreaptă miroase de la început a trădare şi înfrângere. Că, în fine, albul e negru, iar negrul e alb. Am obosit aşa de rău, încât nu mai suntem în stare să decelăm spaţiul dintre extreme. De aceea, am ajuns să trăim în neruşinarea evazivului cu aparenţă de firoscos. În confuzia abil întreţinută de măscăricii cu pretenţii de prestidigitatori (însă, în fond, doar nişte scamatori penibili!). În indecenţa posibilului definit cu golănie agresivă. În ambiguitatea oricărei proiecţii, chiar şi curăţel-fantaste. Ca nişte cârtiţe zburătoare (n.n. vă dau de ştire că orbeţii – à propos, să citiţi şi altă nuvelă a lui Kafka, la fel de tensionată, care se numeşte „Sobolul”! – deci, cârtiţele nu pot trăi 24 de ore fără să se hrănească... Îndesaţi dvs. sensurile!). Existenţa noastră de azi e la fel de echivocă şi de-n două luntri ca şi celebra aporie pe care se sprijină edificiul întregii civilizaţii româneşti: „şi că că..., şi că că...”. De aceea, vedem doar în tonuri de gri. Pentru că, de fapt, nu suntem altceva decât un şeptel cenuşiu, cu spinările cocoşate şi încremenit în resemnare. Vieţuind abulic în realitatea delirantă a ceea ce teoreticienii scrobiţi numesc „universul kafkian”. A trecut un veac şi „omul de la ţară” din parabola febrilului Franz suntem tot noi. Proştii. Nevolnicii. Nerânduiţii. Naivii. Nechibzuiţii. Şovăielnicii. Nesocotiţii. Să vedem însă (deocamdată suntem în aşteptare!!), de partea cealaltă, cât mai rezistă „păzitorul” din faţa uşii. Asupra căruia, cândva, tot noi, „oamenii de la ţară”, vom da buzna, pe brânci, cu toporul deasupra capului. Şi uşa va fi spulberată în mii de ţăndări, ce vor însoţi uralele ţâşnite din milioane de piepturi. Şi lumina va năvăli victorioasă, inundând cotloanele cavernoase ale labirintului...Dar când, frate, că ni se isprăveşte visul!? FLORIN TOMA este filolog, scriitor, jurnalist şi „cronicart”. Redactor la revista de cultură „Viaţa Românească”, editată de Uniunea Scriitorilor.
Posted on: Sat, 06 Jul 2013 08:30:30 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015