Îmi aduc aminte când eram în generală şi toţi profii ne spuneau că suntem la începutul adolescenţei. Toţi colegii mei abia aşteptau să se poată numi adolescenţi şi să scape într-un final de a fii numiţi copii. Însă mie îmi era frică. Refuzam să accept că într-o zi nu voi mai fii copil. Continuam să neg şi să susţin că eu voi rămâne copil mereu, că eu nu vreau să trec la adolescenţă. Mi-aş fii dorit să am orice vârstă, să pot face orice numai să nu fiu nevoită să trec prin perioada adolescenţei. Auzisem că este vârsta la care simţi că părinţii nu te mai înţeleg, au pretenţii prea mari de la tine, se plâng că nu mai eşti la fel de ascultător şi că devii mai rebel pe zi ce trece. Că începi să faci parte din fel şi fel de grupuri de prieteni, cu care ieşi seara în oraş şi faceţi tot felul de lucruri pe care ca şi copil nu le concepi. Îmi era practic frică de toată libertatea asta. Ştiam că este vârsta la care trebuie să începi să rezolvi cât mai multe lucruri de una singură, fără ajutorul celor din jur. Ştiam că este vârsta la care te vei îndrăgosti şi vei suferi, la care vei pierde prieteni dragi şi la care va trebui să începi să te lupţi de una singură. Mergeam pe stradă şi vedeam adolescenţi, îi vedeam că pot face aproape orice îşi doresc, că au preocupări şi discuţii ciudate, dar în acelaşi timp, mi se părea că întreaga lume este a lor. Că nimeni nu îi poate schimba, că se simt în largul lor alături de persoanele pe care şi le aleg. Aveam senzaţia că sunt, practic, pierduţi de unii singuri în lume, dar liberi în acelşi timp. Credeam că nu voi fii pregătită niciodată să întâmpin şi să fac faţă adolescenţei. Mă temeam de responsabilitatea ce venea odată cu trecerea anilor şi de toată suferinţa ce avea să urmeze. Nu vroiam să simt durerea ce apare după pierdera primei iubiri, după trădările unor oameni pe care îi considerai prieteni, după certurile cu parinţii şi ieşirile de libertate excesivă. Dar a venit şi rândul meu să cresc. Am văzut cum este să te simţi neînţeles. Am văzut ce înseamnă să fii trădat, să te cerţi şi să rupi legătura cu oameni la care cândva ţineai. Toate lucrurile pe care nu mă aşteptam să le înving, dar am făcut-o. În acelşi timp, am simţit şi libertatea din fiecare lucru pe care părinţii nu mă lăsau să-l fac, dar l-am făcut. Am reuşit, am eşuat, am trăit toate lucrurile de care îmi era frică. Acum, când sunt la mijlocul ei, realizez că în spatele tuturor temerilor mele, eram pregătită să întâmpin aceste greutăţi, eram suficient de descurcăreaţă încât să le fac faţă. Şi undeva în interiorul meu, o consider cea mai frumoasă perioadă a vieţii şi nu mi-aş dori să uit nimic din tot ce s-a întâmplat până acum, oricât de groaznică ar fii acea amintire. M-a învăţat că niciun rău nu este definitiv. M-a făcut ceea ce sunt astăzi.
Posted on: Sun, 18 Aug 2013 22:28:47 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015