În loc de cronică Turnee de demult Vara trecută s-a consumat turneul final al campionatului european de fotbal din Polonia și Ucraina, EURO 2012. Stând relaxat în fotoliu, urmărind unul dintre meciuri, mi-am amintit în ce condiții vedeam meciurile turneelor finale acum treizeci de ani… Nu era ușor să fii amator de sport în general și iubitor de fotbal in special în anii optzeci ai secolului trecut! În creierul pustiu al conducătorului României din aceea perioadă (ceaușescu, aceasta este ortografierea corectă a numelui acestui cretin) se instalase ideea fixă și unică a economisirii valutei și asta pe plan național. În acest sens, în România se sistaseră toate importurile iar exporturile erau forțate până la absurd. La export se vindeau mai ales alimente, ceea ce a dus la o criză ne mai întâlnită în țară din vremea războiului. Absolut toate alimentele, cele de bază pentru că altele nu se găseau (cașcaval, spre exemplu), au ajuns în situația de a fi raționalizate. Întrebând un coleg de facultate arab de ce alesese România pentru studii, acesta mi-a răspuns că la ei, în Siria parcă, produsele românești erau cele mai ieftine și cele mai bune, de la mâncare până la ciorapi. În țară însă era criză până și de chiloți și hârtie igienică. În aceste condiții achiziționarea drepturilor de televizare ale competițiilor sportive de importanță continentală sau mondială erau excluse, deoarece acestea se plăteau în valută. Ultimul turneu final de fotbal transmis integral la televiziune în România comunistă a fost Cupa mondială din Argentina 1978. Majoritatea meciurilor au fost transmise în direct, cu finala Argentina – Olanda (3-1) înregistrată dar transmisă în aceeași zi de duminică în care s-a jucat. Se vorbea la vremea aceea că drepturile de televizare au trebuit plătite înainte de terminarea campaniei de calificare și cum România avea șanse mari atunci, în toamna anului 1977, autoritățile comuniste aveau să achite costurile înaintea de ”dezastrul” România – Iugoslavia, încheiat cu un halucinant 4-6. În 1982 ceaușescu nu s-a mai fentat. A așteptat finalul calificărilor. Cum la fotbal România se specializase în dezastre pe final de campanie, adică un 0-0 acasă cu Ungaria și un 1-2 tot acasă cu Elveția, ”cizmarul” n-a mai dat banii. Ne-am trezit astfel la începutul verii anului 1982 că începuse cupa mondială și noi auzeam rezultatele la radio. Pentru cei din sudul, estul și vestul țării nu era nici o problema, pentru că se puteau prinde emisiile televiziunilor din Bulgaria, URSS, Ungaria și, ”creame de la creame” Iugoslavia. Dar pentru noi, locuitorii din curbura Carpaților, aceștia erau un obstacol și pentru undele radio aducătoare de imagini de pe stadioanele din Spania. În câteva zile lucrurile s-au schimbat. Pe Câmpu Alb se prindeau rușii (TV Chișinău, care prelua meciurile de la Moscova) în vreo două locații. La FNC de asemenea era semnal, ca și la Moara Nouă pe drumul Hălchiului. Iar la Satu Nou se ”vedea oglindă”. Tot atunci a început și campania de ”recoltare” a țevii de aluminiu (Φ 6), pentru antenele cele mai performante, FIF și UIF, a căror scheme erau descrise în amănunt, culmea, în revista ”Știință și Tehnică”. De asemenea, aparatele care recepționau cel mai bine semnalul, erau cele rusești, ”pe lămpi”, mărcile TEMP și ORION. Practic, întreaga suflare microbistă era invitată … la furt! Din faza grupelor n-am văzut nimic. Ascultasem la un post de radio spaniol câteva meciuri: Franța – Kuweit 3-1 (cu un imens scandal pe care l-am prins în direct, dar din care n-am înțeles nimic, limba telenovelelor, în acest caz spaniola, neavând căutare la vremea repectivă; mult mai târziu am aflat de circul făcut de șeicul kuweitian la un gol al francezilor), Brazilia – Scoția 4-1, și Spania – Irlanda de Nord 0-1. În faza a doua, cea a grupelor semifinale, am văzut prima repriză la Italia – Argentina 2-1, vorba vine, pentru că se vedea cu ”pureci”, cum se numeau atunci pixel-ii. Recepția se îmbunătățea simțitor la orele la care televiziunea română nu emitea, așa că, la meciurile de seară, ne rugam ca ”pingelică” să se abțină de la vizitele de lucru, pe care TVR-ul le transmitea cu sfințenie și generozitate chiar și peste ora oficială de închidere a programului, adică ora 22.00. La meciul de care vorbesc, golurile s-au dat în repriza a doua. Primul meci văzut cap – coadă a fost o bijuterie: Brazilia – Italia. Între timp Brazilia bătuse Argentina cu 3-1, astfel că alb–celestii, campioni mondiali en titre, au plecat acasă cu tot cu Maradona (al cărui talent încă nu erupsese) și fără Malvine (pierdute în războiul împotriva Marei Britanii cu câteva luni în urmă). Pentru acest meci am fost la Satu Nou împreună cu un prieten și cu tatăl său. Satu Nou, de a cărei existență nu știam nimic până atunci, a cunoscut în aceea perioadă un vârf turistic greu de imaginat. În jur de o mie de mașini, cu câte cinci persoane la bord, ”invadau” mica localitate în zilele de meci. La fiecare gospodărie erau trei – patru televizoare plasate în curți, șuri și șoproane, cu bănci improvizate din scânduri, pentru umilii slujitori ai regelui fotbal. Țineam cu Brazilia care era, și pentru mine a rămas, cea mai frumoasă echipă pe care am văzut-o de când ”consum” acest sport: Valdir Perez – Leandro, Luisinho,Oscar Junior – Falcao, Cerrezo, Socrates, Zico – Eder și Serginho (fără wiki, această echipă mi s-a întipărit în memorie la fel ca Franța 1982 și Craiova Maxima). Nu ne-am așezat bine pe scaune că un flăcău, cam firav după constituție, profită de aroganța fundașilor brazilieni care nu-l băgaseră în seamă, sare la cap la o centrare în cross și deschide scorul. Era 1-0 pentru Italia iar Paolo Rossi își începea recitalul în urma căruia avea să ajungă goalgether-ul turneului. Brazilia s-a trezit din pumni și a început să atace încântător. O sarabandă de încrucișări, învăluiri, pase ireale, l-au adus foarte repede pe Serginho în situația de a rată o ocazie imensă. Marele Ioan Chirilă scria mai târziu că Serginho și portarul Waldir Perez, erau singurii brazilieni ”din alt film”. După acea ratare rarisimă, vârful Braziliei a rânjit cu toți dinții de parcă era pe maidan. La numai câteva minute, echipa ”carioca” a egalat totuși, dar prin Socrates, unul dintre artiști, care a trecut în lumea drepților în Decembrie 2011. Se părea că lucrurile vor intra pe făgașul normal. Fundașii brazilieni pasau liniștiți, timp de atac era destul. De ce să se grăbească? La acel scor Brazilia era în semifinale. La un moment dat, Oscar îi pasează lui Cerrezo, care, în aceeași notă, nu bagă în seamă umbra care țâșnește cu o viteză amețitoare de lângă el. Rossi interceptează mingea în câțiva pași și șutează năpraznic din prima. Portarul n-apucă să miște și Italia conduce cu 2-1, scor cu care se va încheia repriza. În pauză, la țigară, se comenta de zor. Cam 60% din cei de acolo erau suporterii ad-hoc ai Italiei. De undeva din vecini se auzeau chiar scandări cu Italia, semn că unii veniseră pregătiți cu ceva ”muniție de manevră”, ceva ”baterii frapate”. Începe repriza a doua. Brazilia ataca frumos. Același ”turbion”, aceeași revărsare de fantezie, fente și execuții tehnice ce te duceau cu gândul la un spectacol de balet a cărui coregrafie a fost îndelung repetată. De fapt, frumusețea de legendă a acestui meci de aici a apărut: din confruntarea dintre fantezia pură și disciplina tactică cea mai seacă. Pe fondul dansului elegant sud american, Squadra cea lipsită de simț estetic, a ratat două ocazii imense prin același Rossi. La una din ele ”Il bambino d’oro” a fost faultat clar în careu, arbitrul, deși în apropiere, a tratat cu indiferență ”cazul”. Golul era iminent. Falcao preia o minge în jumătatea italiană, avansează spre careu, ”schimbă piciorul” și prin această fentă cât se poate de simplă și naturală dărâmă cea mai bine zidită apărare din lume. Urmează un șut la fel de natural, plasat în dreapta lui Zoff (portarul de 40 de ani, la aceea vreme, al Italiei). 2-2 și toată lumea rămăsese în contemplarea minunii! Italienii au repus ”obiectul” de la centru și încep să paseze, părând debusolați. Atacă cam fără chef, dar obțin un corner. Se bate în careu, un fundaș brazilian respinge pe la 16 metri central, Tardelli încearcă un șut din prima, mingea ajunge în careul mic de unde același Rossi îi schimbă direcția și se duce cuminte în poartă. 3-2 pentru Italia și povestea fantasticei echipe a Braziliei 1982 s-a terminat. Iar Italia avea să ajungă campioană mondială. Va urma Laurian D. Panoiu (Adrian Ioan Lupu) Iulie 2012
Posted on: Sat, 27 Jul 2013 16:33:37 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015