Ţin minte cât mă prosteam cu tine. Nu-mi era ruşine şi nici frică de faptul ca aş fi putut cândva să te pierd. Şi nu ştiu cât de enervantă ajungeam să fiu, dar îmi amintesc cum îţi dădeai ochii peste cap şi arătai un surâs timid ce-ţi punea gropiţele în evidenţă. Deveneam melancolică atunci când ochii-ţi de culoarea jadului priveau trişti în gol. Acela era momentul în care spuneam orice-mi trecea prin minte, orice lucru lipsit de sens care ştiam că ţi-ar fi furat un zâmbet sincer. Asta..până te enervam şi mă ameninţai cu câte ceva copilăresc. Eu eram cea nesăbuită şi te obişnuiseşi cu asta. Nu mai ştiu decât cât de mândră şi sigură pe mine păream. Chiar vroiam să mă simt aşa; pentru tine. Doar în preajma ta puteam fi aşa. Nu am realizat asta atunci. Îmi doream să fiu puternică; pentru momentele în care tu nu ai fi putut fi. Pentru mine erai doar tu. Cam trist, nu? ❤
Posted on: Sat, 20 Jul 2013 21:29:11 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015