— Mai e cineva treaz? se auzi o voce în chiorenia de întuneric din cameră. — Dr. Zugschnauze? — Emilia, domnule impresar. — Vali. — Vali. Hai la o ţigară. — Vin, dar nu fumez. Eventual la un suc de lămâie, că am capul cât Ion. La o masă din bufetul hotelului, Valentin îşi masa tâmplele, privind în gol către suprafaţa ei. — Hm-hm-hm! Pfff... îşi pufăi blonda râsul, privindu-l pe Psihedelic. Cum reuşeşti de îi suporţi? — Pe cine?Aaa... Nu ştiu. Trebuie să lăsăm ceva în urmă... Aaah... gemu mahmureala, prin degete, către tâmple. Da’ ce s-a-ntâmplat aseară? — Heh... Tu ai adormit repede sau nu-ţi aminteşti? — Emilia, ştiu că te-ajută figura, dar te rog: nu face pe anchetatoarea cu mine. — Serios? M-ajută figura? Wieso? — So, dass man sich leicht vorstellen kann, dass Sie... — Dass du. — ... dass du sehr... Wie könnte ich am besten formulieren? Dass du tödlich scharfsinnig bist. Gott... wie eine... wie sagt man "mahmureală"? — "Der Kater". — Genau. Wie ein Kater... Şi, după o pauză de "puf"-"ah": — Un sârb din satul unor străbunici avea o vorbă... — Ce zicea? "Druže Tito, mi ti se kunemo"? — Nu huli! — Nu hulesc. Zâmbesc doar. Ce spunea? — Când se-mbăta... Ahhh... continua masajul Psihedelicului de unul singur. Sau când era mahmur... Zicea că parcă i-ar fi trecut un câine negru printre picioare. — Wieso? — Vizo, mizo, Adalgizo... Îl lua cu negură pe dinaintea ochilor. Îl înţeleg... Noroc cu tine, că eşti blondă — te tocmesc ăştia din Constanţa pe post de far. — Hehehehe... Altă pauză. Emilia îl privea pe Vali cu o admiraţie ascunsă sub cortina de fier a unei severităţi examinatorii. Busuioc nu vedea decât centrul mesei rotunde din marmură. — Möchteşti nişte limonadă? — Möchtesc, dacă mă-mbii. Dacă mă duci în ispită, zâmbi nemţoaica, privindu-l şiret şi amuzat pe sub sprâncene în timp ce sorbea prin pai. — Ce-aţi făcut după ce-am adormit eu? — Dar tu nu mai ştii ce ai făcut până să adormi? — Parcă... Voi jucaţi "sticluţa": Mishu ajunsese în chiloţi şi în patru labe, tu îl ţineai de un fel de lesă improvizată dintr-un hanorac... Ion cânta la chitară, Romi bora pe balcon. Mike... nu ştiu ce făcea. Sandu şi Gabi râdeau de Mishu şi-şi aşteptau rândul la "sticluţă". Mi se pare că mai erau vreo două-trei "groupies". Hâc! Pardon. Eu... nu-mi amintesc ce făceam. Nu vă spuneam bancuri? — Nu. — Recitam "Repetabila povară"? — Asta în ultimul stadiu, cu puţin înainte de-a te prăbuşi îmbrăcat de-a curmezişul patului. — Vorbeam cu Veta la telefon? — Pe-aproape. — La ce vorbeam cu ea? La porumbei călători? — La poezie. — ? — Uite-aici — şi Şenilia scoase din buzunarul rochiei o foiţă cu scrisul Psihedelicului. — Le citesc eu, întinse el mâna, cu palma în sus şi cu ochii închişi. — Nu te deranja. — Nu profana. Întotdeauna îmi citesc sau îmi recit poeziile, dacă mă aflu prin preajmă.... Ce scrie-aici? Ea era frumoasă Cât nu putea ea duce: Domnul a lăsat-o De ambele picioare Pe Dânsul s-apuce. Ea era frumoasă Cât nu puteam noi duce: Când păşea-n odaie, Noi între noi luceam doar Peltele caduce. Emilia aplaudă. — Vai, nu pot să cred... — Ce? — Prozodie pestriţă... Eee, se enervă textierul după o pauză contemplativă. Uite — mă fac al dracu’, scoase el stiloul: Frumuseţea ca povară, Frumuseţea ca război Stă să intre-n noi prin pară Şi să iasă prin pisoi. Dr. Zugschnauze îşi duse două degete la buze, apoi le lipi de fruntea bărbosului mahmur şi spontan: — Ferice de doctoriţă! Când mi-o prezinţi? — Când mai ai drum pe la Bucureşti. — O să tot am — îmi fac ONG. Lynx îşi ridică privirea şi luă aminte la ea. — Hmh... O fi, făcu el din umeri. — Sigur. — Sigur... Să nu fii Führereasă, ca soacră-mea. — O să-ncerc. — Sau liberal-stângisto-drepturiomuistă. — Hehe... Nici atât. Oamenii mei o să aibă drepturi doar în măsura în care le merită. Pauză. — Nu mă-ntrebi despre el? — Nu mă-ntrebi despre chef? — Eh... — Nu te supăra, mămicule... îi zâmbi el trist. S-a descoperit în alcool un agent ursuzogen. — Zău? Şi cum îl cheamă pe "s" din "s-a"? — Lynx Holloway. — Fenolmenal! — Wirklich ... clipiră greoi luminile "cercetătorului", plecându-se. Pauză. — Ăia s-or fi trezit? — Nu cred. — Mă duc să mă culc. — Stai, să-mi termin ţigara. — O să te termine ea pe tine. — Şi pe tine şaormele. — Am să te trec în testament. — Cu ce? — Cu un text de bocet pe muzică de Ion, cu care să te-nfăţişezi la căpătâi. — Pfff... râse oceanografa locomotivistic. Vaporistic, dacă vreţi. Hai să mergem... bardule, îl îndemnă, o dată cu ea, scrumul ultimei ţigări. — Bard... cu oiştea în gard. Pe coridor, Valentin rămase în urmă, ca să îi scoată papucului o pietricică din talpă. Emilia nu îl observă, ci merse înainte. Emilia Zugschnauze, doctor în oceanografie şi în matematică ("doctor în meduze şi-n ipotenuze", cum grăise beţia Psihedelicului din noaptea precedentă), avea o piele apneic de albă, mai ales pe picioare — ca spuma rămasă pe peretele oalei, pe care copilul o linge după ce mama a golit-o în tăvile pentru checuri. Mişcările Cremiliei nu denotau nimic lasciv, iar pe stradă aveai mari şanse de a trece pe lângă ea precum săgeata pe lângă capul unui Walter Tell aflat în câmp liber. Per ansamblu, femeia nu atrăgea atenţia decât, poate, prin pardesiele sale comisăreşti, cu gulerul mereu ridicat, cu centura ce îi sublinia mijlocul şi cu fâşul care şoptea descântece — descântece asupra lui Mishu, care urma să se însoare cu ea, doi ani mai târziu. Pielea aceea, însă, albă ca lumina văzută de cei în moarte cerebrală, dădea migrene faunei martoriceşti şi le provoca nu de puţine ori jegtzappeshlitzilorimpulsul de a face precum copilul de mai sus. Pe Textesch, însă, îl împiedicau câteva aspecte... — Emilia, stai! Stai aşa, veni el din urmă. Dr. Zugschnauze... bolborosi el apoi cu ochii măriţi, în timp ce o ţintuia de perete, fără s-o atingă — numai sprijinindu-se cu o mână de tencuiala răcoroasă, iar pe cealaltă ţinând-o în şold. Gura tăcea, dar ochii ţineau discursuri. Doamne, ce fac? se smulse el, dându-şi două palme ce clipociră în liniştea holului ca ţuica în tăcerea conjurativă a unui butoi sau a unui beci. Sunt om însurat. Şi, în plus... — În plus? — Nu contează. — Zi. — O să-ţi povestesc. — Acum! îl apucă femeia de guler, aducându-l la zid, în locul ei, pe figură cu o mânie vizibil însăilată — mai degrabă cu voluptatea unui contraatac permis de garda coborâtă a textierului. — Nu, Emilia — hai să fim serioşi, se eliberă el. — What will it take? întrebă ea cu accent italian şi cu un gest pe măsură de expresiv, în maniera aceluiaşi popor: cu degetele făcute mănunchi, agitate cu vârfurile în sus. — O pace de câteva zile, să mă mai lase zbuciumul. Intrăm uşuuurel în cameră, să nu-i trezim pe oameni — da? Mă bag la somn — ca să ştii. Peste o săptămână, formaţia bătea litoralul românesc în sus şi-n jos. Într-o pauză de soare-scaldă-"Romi, nu sta cu nisipul pe cearşaf, idiotule!", Vali sforăia cu faţa-n sus, iar maţu-i bolborosea cu şaorma-n jos. Veta şi Manuela mai aveau câteva zile până la concediu. Gabi, tobarul, urma exemplul impresarului. Sandu, chitaristul armonie, se ştiobâlcăia în apă, cu Mike, Romi şi câteva fete de trupă. Mishu era plecat după bere. Ion stătea în picioare, purtând căştile-n urechi, şi se usca la soare, cu faţa aia a lui suferindo-melancolică, vizibil rodnică în procurarea de gagici, pe care martorii i-o cunoşteau de când lumea: involuntară în anii statuisto-mochetişti, apoi minuţioasă după ce Johnny o conştientizase. Emilia zăcea lungită pe şezlong, cu o tonă de cremă pe corp şi cu o revistă pe cap. — Deci, zi, samsar, îl înghionti ea cu degetul mare de la picior, fără a-şi descoperi faţa: cum stăm cu producţia de pretexte la hectar? Sforrr... — Mă, tu dormi? Sforrr... — Alo!... "Vor der Kaserne, vor dem großen Tor"... începu ea să cânte. — Mmm... Piloate... dorm — lasă-mă-n pace! — Pilotu’ e-n apă — aici, e turnu’ de control, râse oceanografa. — Ce e, Emilia? — Ziceai că-mi spui. — Mmmh... gemu Busuioc, deranjat. Semeni c-o mătuşă de-ale mele — e bine? Nu pot să fac abstracţie de aşa ceva, oricât aş încerca. Vreau să dorm — noapte bună, se smuci el pe partea cealaltă, nemaiapucând să vadă şezlongul ce se răsturna pe-o parte, cu tot cu nemţoaică, umplând-o de nisip. Plaja de-aia e plajă — să dormi, fu ultimul lui mormăit înainte ca propriul cinematograf să-şi înceapă proiecţiile în dosul pleoapelor.
Posted on: Tue, 25 Jun 2013 19:46:20 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015