­ - Ce facem din relaţiile noastre amoroase? am întrebat. ­ Am - TopicsExpress



          

­ - Ce facem din relaţiile noastre amoroase? am întrebat. ­ Am vorbit multă vreme cu preotul pe această temă, mi­a răspuns ea. Mi­a spus că atunci când ambii parteneri cer prea mult, când fiecare se aşteaptă ca celălalt să vină în lumea lui şi să fie întotdeauna acolo, cu preocupările lui, inevitabil apare o luptă între egouri. Cuvintele ei m­au atins în plin. Ultimele mele relaţii au degenerat într­adevăr într­o luptă pentru putere. În ambele situaţii ne­am găsit în conflict cu programarea timpului. Ritmul a fost prea rapid. Aveam prea puţin timp pentru punerea de acord a intenţiilor legate de ceea ce urma să facem, unde să mergem, ce interese să urmărim. Şi aceste intenţii erau mai mereu diferite. Şi aceste intenţii erau mai mereu diferite. Până la urmă, problema care nu s­a rezolvat niciodată a fost: cine să conducă, să hotărască o direcţie, măcar pentru o zi. ­ Din cauza acestei lupte pentru comandă, a continuat Charlene, Manuscrisul spune că va fi foarte greu să stai cu aceeaşi persoană o perioadă de timp, lungă sau scurtă. ­ Nu pare un lucru prea spiritual, am remarcat. ­ Asta i­am spus şi eu preotului, mi­a replicat ea, dar el mi­a zis să nu uit că atâta vreme cât majoritatea bolilor recente ale societăţii îşi au rădăcina în această agitaţie şi căutarea neobosită, problema este temporară şi va avea un sfârşit. În final, devenim conştienţi de ceea ce căutăm cu adevărat şi de ceea ce înseamnă o experienţă mai împlinită. Şi când prindem ideea în întregul ei, am atins Prima Viziune. Între timp a venit chelnerul cu cina şi am tăcut câteva minute, gustând fiecare din mâncarea celuilalt, în timp ce el turna vinul în pahare. Charlene mi­a zâmbit, şi câteva cute simpatice i­au brăzdat năsucul, în timp ce se întindea peste masă, ca să ia o bucăţică de somon din farfuria mea. Mi­am dat seama cât de bine mă simţeam în compania ei, cât de firesc era totul. ­ Bine, am spus. Care este experienţa pe care o căutăm? Care este Prima Viziune? Ea a ezitat, neştiind cum să înceapă.­ Greu de explicat, a spus. Dar preotul a formulat­o cam aşa: Prima Viziune apare atunci când devenim conştienţi de coincidenţele din viaţa noastră. S­a aplecat spre mine. ­ N­ai avut niciodată vreo impresie sau intuiţie despre ceva ce vroiai să faci? Despre cursul pe care vroiai să­l ia viaţa ta? Şi să te întrebi cum s­ar putea întâmpla? Apoi, după ce aproape că ai uitat de asta şi te concentrezi asupra altor lucruri, dintr­o dată întâlneşti pe cineva, citeşti ceva sau mergi undeva, şi eşti condus exact către ocazia pe care o doreai. Ei bine, a continuat, după părerea acelui preot coincidenţele de acest fel se întâmplă tot mai frecvent şi atunci când se întâmplă ne izbesc, fiind mai mult decât ne puteam aştepta de la o şansă oarecare. Apar ca predestinate, programate, ca şi cum viaţa ne­ar fi condusă de o forţă inexplicabilă. Experienţa induce un sentiment al misterului, al aventurii şi, prin urmare, ne simţim mai vii. Preotul mi­a spus că aceasta este experienţa pe care o cunoaştem într­o străfulgerare, şi pe care încercăm să o manifestăm apoi tot timpul. Cu fiecare zi, tot mai mulţi oameni se conving că această mişcare misterioasă e reală şi că înseamnă ceva, că există ceva care se întâmplă dincolo de viaţa obişnuită, de fiecare zi. Această conştienţă este Prima Viziune. S­a uitat la mine, aşteptând, dar eu n­am spus nimic. ­ Nu vezi? a întrebat. Prima Viziune e o reconsiderare a misterului care înconjoară vieţile noastre pe această planetă. Trăim aceste coincidenţe misterioase şi, chiar dacă nu le înţelegem încă, ştim că ele sunt reale. Simţim din nou, ca în copilărie, că există o altă faţă a vieţii, pe care încă n­ am descoperit­o, că există alte procese care se desfăşoară în spatele scenei. Charlene se aplecase mai mult spre mine, gesticulând în timp ce vorbea. ­ Eşti într­adevăr prinsă de toate astea, nu­i aşa? am întrebat. ­ Îmi amintesc, a replicat ea cu asprime, că erau vremuri în care şi tu vorbeai despre acest gen de experienţe. Acest comentariu m­a cutremurat. Avea dreptate. A existat o perioadă în viaţa mea când am trăit asemenea coincidenţe şi am încercat să le înţeleg din punct de vedere psihologic. Dar undeva, pe drum, vederile mele s­au schimbat. Am început să tratez percepţiile de acest fel drept imature şi nerealiste, dintr­un motiv sau altul, şi cu timpul am încetat să le mai observ. Am privit­o direct pe Charlene şi am spus, cu un aer defensiv: ­ Pe atunci citeam probabil filozofie orientală sau cine ştie ce mistici creştini. Asta­ţi aminteşti tu. Oricum, ceea ce numeşti tu Prima Viziune a apărut în scris de multe ori până acum, Charlene. De ce ar fi ceva diferit acum? Cum ar putea să ducă la o transformare culturală perceperea întâmplărilor misterioase? Charlene a privit o clipă masa, apoi s­a întors spre mine. ­ Nu înţelege greşit, a spus. Sigur că această conştienţă a fost trăită şi descrisă înainte. De fapt, preotul a insistat să spună că această Primă Viziune nu este ceva nou. A spus că oamenii au fost conştienţi de aceste coincidenţe inexplicabile de­a lungul istoriei, şi că aceasta a fost şi percepţia din spatele marilor îndrăzneli în filozofie şi religie. Numai că acum diferenţa constă în număr. După spusele preotului, acum are loc o transformare pentru că numărul persoanelor care au simultan această conştienţă este mare.­ Ce vroia să spună? am întrebat. ­ Mi­a spus că Manuscrisul afirmă că numărul oamenilor conştienţi de aceste coincidenţe va creşte simţitor în cel de­al şaselea deceniu al secolului al douăzecilea. Această creştere va continua până aproape de începutul secolului următor, când vom ajunge la un nivel specific de asemenea indivizi – eu văd asta ca pe o „masă critică”. Manuscrisul prezice, a continuat ea, că odată atinsă această masă critică, întreaga cultură va începe să ia în serios aceste coincidenţe. Ne vom întreba, în masă, ce proces misterios se desfăşoară pe această planetă în spatele vieţii oamenilor. Şi această întrebare, pusă în acelaşi timp de un număr suficient de oameni, va aduce în conştienţă celelalte Viziuni, pentru că – spune Manuscrisul – atunci când suficienţi oameni se vor întreba la modul serios ce se întâmplă în viaţa noastră, vom începe să aflăm. Celelalte Viziuni se vor revela apoi una după alta… S­a oprit un moment, şi a luat puţină mâncare. ­ Şi atunci când ne vom „prinde” şi de celelalte Viziuni, am întrebat, cultura va face un salt? ­ Cel puţin asta mi­a spus preotul, a zis ea. Am privit­o un moment, cu gândul la ideea de „masă critică”, apoi am spus: ­ Ştii, sună al naibii de elaborat, pentru un Manuscris datând din anul 600 î. Hr. ­ Ştiu, mi­a replicat. Am ridicat şi eu aceeaşi problemă. Dar preotul m­a asigurat că învăţaţii care au tradus primii acest Manuscris erau absolut convinşi de autenticitatea lui. În principal pentru că era scris în aramaică, limba în care a fost scrisă şi o bună parte a Vechiului Testament. ­ Aramaică în America de Sud? Cum să ajungă acolo în 600 î. Hr.? ­ Preotul nu ştia. ­ Biserica susţine acest Manuscris? am întrebat. ­ Nu, a zis ea. Mi­a spus că majoritatea clerului încearcă din greu să­l facă să dispară. De aceea nu mi­a dezvăluit nici identitatea lui. Părea că însuşi faptul că vorbeşte despre acest lucru este foarte periculos. ­ A spus şi de ce oficialităţile bisericeşti sunt împotrivă? ­ Da, pentru că provoacă şi contestă atotputernicia religiei lor. ­ Cum? ­ Nu prea ştiu. N­a spus prea multe despre asta, dar se pare că următoarele Viziuni extind unele dintre ideile tradiţionale ale bisericii în asemenea fel, încât mai marii bisericii s­au alarmat. Ei spun că lucrurile sunt bune aşa cum sunt. ­ Înţeleg. ­ Preotul a spus, a continuat Charlene, că el nu crede că Manuscrisul subminează principiile bisericii. Cel mult clarifică aceste adevăruri spirituale. El era ferm convins că şefii bisericii vor vedea acest lucru dacă vor încerca să privească din nou viaţa ca pe un mister, şi vor urma astfel celelalte Viziuni. ­ A spus şi câte sunt? ­ Nu, dar a menţionat o A Doua Viziune. Mi­a spus că aceasta ar fi o interpretare mai corectă a istoriei recente, care clarifică mult mai bine transformarea. ­ A detaliat această temă?­ Nu, n­a avut suficient timp. A spus că trebuie să plece cu nişte trebuiri. Ne­ am înţeles să ne întâlnim din nou după­amiază, la el acasă, dar când am ajuns nu era acolo. Am aşteptat vreo trei ore şi n­a apărut. Într­un sfârşit, a trebuit să plec, ca să prind avionul către casă. ­ Adică n­ai putut să mai vorbeşti cu el? ­ Nu, nu l­am revăzut. ­ Şi n­ai primit de la guvern nici o confirmare a Manuscrisului? ­ Nici una. ­ Când s­au întâmplat toate astea? ­ Acum o lună şi jumătate. Am mâncat în linişte timp de câteva minute. În sfârşit, Charlene şi­a ridicat ochii din farfurie şi a întrebat: ­ Ce părere ai? ­ Nu ştiu, am spus. O parte din mine rămânea sceptică la ideea că oamenii se vor putea schimba. Dar o altă parte era uluită că un Manuscris care vorbea în aceşti termeni putea exista cu adevărat. ­ Ţi­a arătat vreo copie, ceva? am întrebat. ­ Nu. Tot ce am sunt notiţele mele. Am tăcut din nou. ­ Ştii, a spus, am crezut că vei fi încântat de aceste idei. Am privit­o. ­ Cred că am nevoie de o dovadă că spusele acestui Manuscris sunt adevărate. A zâmbit din nou, larg. ­ Ce­i? Am întrebat. ­ Cam asta am spus şi eu. ­ I­ai spus­o preotului? ­ Da. ­ Şi el ce­a zis? ­ A spus că experienţa e dovada. ­ Adică? ­ Adică experienţele noastre validează spusele Manuscrisului. Când noi reflectăm cu adevărat asupra a ceea ce simţim în noi, despre viaţa noastră şi mersul ei în acest moment al istoriei, vom vedea că ideile din Manuscris au sens, sunt adevărate. A ezitat. ­ Toate astea au vreun sens pentru tine? Un moment de gândire. Au sens? Este toată lumea la fel de agitată şi neobosită ca mine? Şi dacă e aşa, agitaţia asta vine dintr­o simplă intuiţie – o conştienţă construită în treizeci de ani – că viaţa înseamnă mai mult decât cunoaştem noi, mai mult decât ştim noi să trăim? ­ Nu sunt sigur, am răspuns într­un târziu. Cred că am nevoie de puţin timp de gândire. M­am plimbat puţin prin grădina din spatele restaurantului, apoi m­am aşezat pe o bancă de lemn de cedru, cu faţa la fântână. În dreapta mea se vedeau luminile intermitente ale aeroportului şi se auzea zgomotul unui avion gata de decolare. ­ Ce flori minunate, a spus Charlene din spatele meu.M­am întors şi am văzut­o că venea pe alee către mine, admirând rândurile de petunii şi begonii. S­a aşezat lângă mine şi i­am cuprins umerii cu braţul. M­au năpădit amintirile. Cu ani în urmă, pe când locuiam amândoi în Charlottesville, Virginia, ne petreceam frecvent serile cu tot felul de conversaţii. Eram amândoi fascinaţi de dialog şi fiecare de către celălalt. M­a izbit ideea de cât de platonică a fost întotdeauna relaţia noastră. ­ Nu­ţi pot spune, vorbi ea, cât de mult m­am bucurat să te revăd. ­ Ştiu, am răspuns. Mi­ai adus înapoi o mulţime de amintiri. ­ Mă întreb cum de nu am ţinut legătura…
Posted on: Thu, 18 Jul 2013 04:29:21 +0000

Recently Viewed Topics




© 2015