-Vai, ce frumos eşti! strigă fetiţa, îmbrăcată în rochiţă roşie, sărind într-un picior de bucurie şi agitând plasa de fluturi, în jurul unui fluture mare, cu aripi stropite cu roşu şi tivite cu galben , portocaliu şi, fin de tot, cu albastru, ca o dantelă de ducesă. - Te rog, lasă-mă să zbor! - se rugă, printre lacrimi, tăcute şi mari, de rouă, fluturele. - Imposibil, trebuie să te prind, să te înfig într-un ac şi să te aşez pe o pagină nouă de insectar! Să vadă şi prietenele mele ce frumuseţe de fluture am prins eu - să crape de ciudă! Iu-huuu! - striga, în delir, micuţa fetiţă, ţopăind într-un picior şi rotindu-şi, tot mai ameninţător, ca pe-o secure grea de război, plasa. - Te rog, lasă-mă să trăiesc!, se rugă fluturele, şi roua se însângera, treptat, scurgându-se pe mânecile şi-apoi pe palmele strânse şi -ncordate ale fetiţei. - Nu se poate, cum să te las să trăieşti, când după-amiază ne adunăm toate colegele de grădiniţă? Eu cu ce să le dau gata? Ia zi! - striga, cu arţag, fetiţa în roşu, frământându-se, nerăbdătoare, şi tropăind din picioare. - Te rog, voi veni şi mâine, tot aici, îţi promit - voi veni, în fiecare zi, să te-ntâlnesc, mereu aici, şi voi străluci din ce în ce mai frumos, cu fiece zi a vieţii tale - se tânguia fluturele, iar pe mâinile fetiţei se prelingea sânge curat, strălucitor şi mustrător. - Nu mă interesează , nu vreau să ştiu de mâine - eu acum te prind, acum te înţep, acum te pun în insectar - iar după-amiază ai să faci cunoştinţă cu prietenele mele, pe care am să le fac să crape de invidie - îşi urmă strigătele neînduplecate, fetiţa în roşu, toată în roşu. Şi-l prinse pe bietul fluture, în plasă - dar culorile lui imperiale, solzişorii lui roşii, şi galbeni, şi portocalii, şi albaştri, albaştri ca adâncul cel mai adânc şi misterios al cerului - fie pentru că fetiţa a agitat prea mult plasa, fie pentru că fluturele a agonizat prea mult şi dureros - s-au scuturat şi risipit. N-a mai rămas decât un biet trup cenuşiu de insectă oarecare. Şi aripile se zdrenţuiră, apoi se rupseră. Fără să plângă prea mult (un pic tot plânsese, de necaz că, după-amiază, n-o să aibă cu ce să le facă să crape de ciudă pe tovarăşele ei de joacă, bunele ei prietene) - fetiţa străpunse chinuitul trup, care acum avea ceva de viermişor în el - şi nimic de zbor şi imperial bal al zborului celest - îl străpunse cu un bold mare, se duse acasă şi prinse în insectar fluturele, acum biet vierme, de care atârnau două cioturi grosolane, care fuseseră, pe vremuri, aripi. A doua zi dimineaţă, la locul din câmp, unde fusese prins în plasă nobilul fluture imperial, o femeie frumoasă, în negru, strângea, bocind, stropii de rouă şi sânge. Alături de ea, un bătrân falnic, cu barba lungă şi albă, gânditor, înveşmântat în negru, ţinea în mână, aşteptând, un imens potir de aur.
Posted on: Wed, 05 Jun 2013 21:00:02 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015