31 august - Ziua limbii române Pe baza legii nr.53 din 2013, în România se sărbătorește în fiecare an, la 31 august, Ziua limbii române. După instituirea zilei culturii române, la 15 ianuarie, aceasta este cea de-a doua dată importantă care ar trebui să invite, dincolo de aspectele festive, adesea triumfaliste în astfel de cazuri, la o reflecție privind identitatea noastră lingvistică, spirituală, culturală. Nu este rău ca în asemenea momente să fie reamintite rădăcinile latine ale limbii române, dar totodată s-ar cuveni ca limba maternă să fie mai cu seamă omagiată prin apărarea ei de tot felul de influențe care o stâlcesc, îi strică frumusețea și dulceața ”ca un fagure de miere”, cum spunea poetul. Înregistrată ca limbă de stat atât în România cât și în Republica Moldova, unde circa 75% din populație o consideră limbă maternă, româna este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care pentru circa 24 de milioane este limbă maternă. Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât și la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România și Republica Moldova, este deseori numită de către specialiști limba dacoromână sau dialectul dacoromân. Iar în prezent este o limbă care se vorbește unitar în tot spațiul locuit de români. Să ne amintim că româna este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice și că, printre limbile romanice, este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și italianei. De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunități și organizații internaționale, precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană (de la 1 ianuarie 2007). Prin glasul marilor săi poeți și scriitori, începând cu Eminescu, Caragiale, Creangă și terminând cu Sadoveanu, Arghezi, Nichita Stănescu ori Ana Blandiana, limba română s-a constituit ca un idiom al expresiilor poetice subtile și expresive, fiind însă capabilă – așa cum a arătat-o în mod excepțional Constantin Noica – să rostească înțelepciunea adâncă acumulată în cuvinte de-a lungul unei istorii culturale de care putem fi mândri. Dar limba română literară, cea care dă în modul cel mai înalt expresie vibrațiilor intime și subtile ale sufletului, a fost plămădită mai întâi de poeții anonimi ai Mioriței și Meșterului Manole. Iar limba română modernă, cum o poate constata oricine cu ușurință, nu are nici o dificultate să asimileze noțiuni sau termeni noi din cele mai diverse ramuri ale științei și tehnicii moderne. Identitatea românească – cum bine o știu compatrioții noștri care trăiesc în Peru, Ecuador, Bolivia sau în altă țară din America Latină ori în multe alte state sau zone ale lumii unde se află răspândiți - are la bază cultura dacilor și a romanilor prin fuziunea daco-romană forjată în primele secole ale erei creștine. La acestea s-au adăugat influențele lingvistice sau culturale ale altor popoare: cultura bizantină,iar ulterior influența occidentală puternică și permanentă. De la slavi sau turci, cu care ne-am încrucișat de-a lungul istoriei, până la francezi, italieni, germani ori englezi, mai aproape de vremea noastră, cultura și limba română au primit sau împrumutat valori, forme și conținuturi care le-au șlefuit și îmbogățit treptat. Preocuparea contemporanilor în legătură cu limba noastră, celebrată anual de acum încolo, este nu numai de a înțelege felul cum s-a constituit, ci cum să o păstrăm la fel de bogată, rafinată, decentă și curată așa cum am primit-o de la înaintași. Pentru că asupra limbii se produce o permanentă agresiune care ar putea să-i tulbure echilibrul și identitatea. A păstra, a proteja limba proprie nu este o invenție a noastră, o expresie a unui presupus complex de superioritate: în culturi prestigioase precum cea franceză ori spaniolă există luări de poziție ferme împotriva agresiunii anglo-americanei care face adesea ca propriul idiom să sune pestriț, împănat cu noțiuni și expresii neasimilate cum trebuie. Invazia cosmopolită, snoabă sau semidoctă asupra limbii provine nu numai din influențe, până la un punct normale, ale englezismelor sau franțuzismelor determinate în special de forța uriașă a computerelor, telefoniei mobile, a uneltelor tehnicii moderne. Pericolul cel mai mare însă îl dau televiziunile sau radiourile din țară unde asiști seară de seară, oripilat, la modul în care se discută chiar și atunci când sunt abordate teme serioase. Termenii suburbani,mahalagismele, limbajul licențios, scabros sau de-a dreptul înjurăturile nu mai sunt, din păcate, o raritate în limbajul public. Conținutul sărbătorii limbii române, care trebuie să fie consistent în argumentarea valorii acesteia, nu trebuie să diminueze respectul și chiar reverența pentru limba maternă care s-ar cuveni să se manifeste printr-o expresie publică îngrijită, civilizată. Dacă uneori ne amuzăm de ”perlele” elevilor de la bacalaureat, ar fi mai potrivit de fapt să ne îngrijorăm de scăderea exigențelor, d3caracterul hibrid și deformat în care se vorbește, fără să mai punem la socoteală absența pregătirii riguroase. Fie, așadar ca instituirea acestei sărbători să marcheze și începutul unui reviriment în ceea ce privește felul în care ne raportăm la limba în care ne exprimăm dorul, iubirea, mânia sau revolta, după caz. Întotdeauna în termeni decenți, cu nuanțele pe care această limbă, acum invocată festiv, ni le oferă. ”Patria mea este limba română”, spunea poetul Nichita Stănescu și după el mulți au repetat-o. Să ne regăsim, frumoși și puri în această ”patrie” care are cele mai minunate peisaje și forme de relief, adâncimi și înălțimi nebănuite. Ștefan Nicolae
Posted on: Tue, 27 Aug 2013 19:33:32 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015