Arta poetică (din latină ars poetica; franceză l’art poétique) ori poetica este un concept cu normativ caracter, specific esteticii ce desemnează un ansamblu de norme sau reguli privind „nașterea“ sau „facerea“ poeziei, ori, în general, tehnica literaturii – cu abordări dinspre genuri sau specii literare, dinspre prozodie, figuri de stil, compoziție, stilistică –, în funcție de doctrinele și dogmele curentelor înregistrate în plan diacronic: clasicismul, romantismul, realismul, parnasianismul, simbolismul, expresionismul, suprarealismul, dadaismul, paradoxismul etc.» [1]. Prima Poetică a fost semnată de Aristotel, în orizontul anului 330 î. H., axându-se pe conceptul de mimesis («arta – imitare a naturii»). Alte celebre arte poetice – pentru literaturile antice – au ca autori pe Horațiu (Epistola către Pisoni), Quintilian ș. a. Pentru ilustrarea principiilor estetice ale clasicismului, celebră este Arta poetică de Nicolas Boileau (Wikipedia) „Când mintea se frământă o rimă bună-a prinde, Atunci ca s-o găsească ea lesne se desprinde; Sub jugul raţiunii se pleacă mlădioasă, Şi-n loc s-o strice-o face bogată şi frumoasă. Însă neluată-n seamă devine foarte rea Şi ca s-o prindă, sensul aleargă după ea. Iubiţi, deci, raţiunea şi pentru a-voastre lire Din ea luaţi şi frumosul şi-a artei strălucire.” Literatura română a fost înzestrată cu arte poetice de C. Conachi («Meșteșugul stihurilor românești»), Ion Heliade Rădulescu («Regulile sau Gramatica poeziei»), Eminescu. ………………………………….. În Operele imperfecte (1979), Nichita Stănescu a publicat și poezia Evocare, surprinzând un aspect fundamental al esteticii stănesciene, revolta sublimă a semnificantului împotriva semnificatului, modul în care semnificantul „atrage“, „naște“ semnificatul, ori – după cum ne încredințează în alt context chiar poetul – chipul decurgerii materiei din Cuvânt. În Evocare, e vorba despre proaspăt-născuta Poezie, identificându-se în iubirea absolută a protagonistului liric: «Ea era frumoasă ca umbra unei idei – / a piele de copil mirosea spinarea ei...». Două dimensiuni lirico-semantice se evidențiază: cea concretă, descrierea Iubitei / Poeziei, palpabilă, corporală, și cea abstractă, a ideii, a umbrei ideii. Desigur, ca și la nou-născut, ființarea poeziei se certifică prin strigăt, dintr-o „limbă moartă“, în numele unei dialectici a viului. În catrenul al doilea suntem atenționați asupra dimensiunilor imponderabile: „ea nu avea greutate“, fiind ca aerul respirat; dar are gust ca sarea atât de „slăvită la ospețe de barbari“; e vorba de un „ospăț al spiritului“, la care se consumă Poezia, „sarea tuturor marilor idei“. Se mai prezintă cu două fețe, mai mult decât „ianusbifrontice“, una „râzândă“ și cealaltă „plângândă“ cu lacrimi mari. În distihul „conclusiv“, Nichita Stănescu reia aserțiunea-vers din „deschidere“, în care substituie ideea cu gândul – «ea era frumoasă ca umbra unui gând» –, idee / gând proiectat(ă) ca într-o cosmogeneză, ca într-o naștere a pământului „între apele primordiale“: «Între ape, numai ea era pământ.» (v. Ion Pachia Tatomirescu, Nichita Stănescu și paradoxismul, Ed. Aethicus, 2000, p. 107 / 155 sqq.). (Wikipedia - ro.wikipedia.org/wiki/Arta_poetic%C4%83) Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -- a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigăt dintr-o limbă moartă. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari era sărată ca sarea slăvită la ospeţe de barbari. Ea era frumoasă ca umbra unui gând. Între ape, numai ea era pământ. Nichita Stanescu – Evocare (din vol. Operele imperfecte, 1979)
Posted on: Wed, 27 Nov 2013 12:50:12 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015