Atunci cînd trotuarele își încarcă sufletul de greutatea atîtor pași necunoscuți (nimic nu ne poate opri să ne imaginăm sufletul vagabond al străzilor), cînd tabloul urban întins cu generozitate la picioarele trecătorilor care, prin mersul lor, devin pensule spontane și ambulante, pictînd umbre grăbite de trupuri sau de pantofi prinși de soartă într-un număr oarecare ( 36,în cazul meu, al tău cît), cînd acest tablou, așadar, pare să-și fi umplut pînă la refuz pînza de ciment a orașului și nu mai e spațiu nici măcar pentru umbra unei vrăbioare, ei bine, în acel moment cineva găsește de cuviință să dea un telefon rapid Cerului pentru a trimite o ploaie purificatoare peste toate, poate chiar cineva care lucrează la Administrația Primăriei, pentru că ar fi absurd, cînd altele sînt proiectele importante și urgente, să se caute investitori care să finanțeze schimbarea la față a trotuarelor, ori de cîte ori acestea își fac plinul legitim de umbre pictate unele peste altele, deși pot spune că un edil de seamă s-a apucat să tot scoată trotuarele din două în două săptămîni, dar altele au fost intențiile sale, de proprie ghiftuire mascată, nicidecum datorită acumulării de umbre stînjenitoare. Acestea fiind zise, puteți sări peste introducerea pe care tocmai ați citit-o, să nu vă plictisească, puteți sări mai departe pe strada aceasta din dreapta, nu, nu de asta asta ziceam, de cealaltă, da, asta, priviți-o cu atenție, tocmai își ia pomana de ploaie a Cerului și acum tremură de frig, udă pînă la piele, o străduță căreia asfaltul, în vară și într-un moment galant, îi promisese marea cu sarea și uite că nu e bine să te iei după mintea asfaltului, acum străduța tremură, vîntul nemilos înrăutățește situația și suflă peste ea niște gesturi prinse timid de picăturile de ploaie, gesturile zboară și plutesc în derivă pînă cînd se agață de brațele unor îndrăgostiți(doi) care-și testează, pe străduța aceasta strîmtă, largile posibilități contradictorii de apropiere celulară și pigmentară, iată alături 389, 99 de umbrele căzute la datorie, umbrele fără umbră pentru că și aceasta a căzut la aceeași datorie, un trecător cu sufletul umed pare să întrerupă, prin apariția sa, jocul îndrăgostiților, dar acestora puțin le pasă, profită mai departe de vremea rea care e atît de bună cu norocul lor, o umbrelă roșie întinsă pe jos oprește în loc ochiul și pasul trecătorului cu suflet umed, căruia i se face milă de ea, pare un purple finch sau un northern cardinal, dar ce să caute la noi păsările americane, omul o ridică ușor și n-o deschide, să nu-i bruscheze oasele rupte în cădere, o strînge la piept și o ascunde sub hainele lui jilave în timp ce ploaia îl binecuvîntează mai departe cu stropi tot mai furioși, iată-l ajuns acasă, face focul în sobă și pune la uscat umbrela, o deschide, camera se umple de lumină și culoare, ce bine e să ne găsim o umbrelă sub care viața să ni se pară un curcubeu, gîndește trecătorul cu sufletul umed, apoi deschide fereastra și, invitînd la zbor brațul elegant și julit al umbrelei roșii, începe să danseze prin văzduh, departe, către cel mai frumos vis al lui, de trecător cu suflet umed, sperînd, discret și cochet, într-o uscare interioară deplină și (e)senină, pe de altă parte, în tot acest timp, brațele celor doi îndrăgostiți și-au păstrat buzele umede. Prin fluierul oaselor vîntul a suflat o doină plină de jazz, încă se mai aude. ( rînduri trecute prin cap la vederea unei fotografii cu o umbrelă roșie prăbușită, n-ar fi deloc de mirare ca însuși fotograful să fi purtat în jurul gîtului o eșarfă roșie)
Posted on: Tue, 22 Oct 2013 21:19:22 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015