BICICLETA, MAȘINA DE SPERIAT SCRIITORI Orice sistem de învăţământ e o complexă maşină înfricoşătoare. Asta, dacă încearcă să inoculeze forţat cunoştinţele. Când un om e structurat pe ştiinţe realiste, degeaba încerci să-i bagi în cap literatură, istorie, geografie, filozofie etc. Invers, dacă omul e structurat pentru receptarea ştiinţelor umaniste, degeaba încerci să-i inoculezi cunoştinţe de matematică, fizică, chimie etc. Înainte de a fi considerată “poezie curată”, astronomia rămâne o ştiinţă seacă şi plictisitoare de studiu al astrelor. Înainte de a avea o structură aproape matematică, gramatica nu e altceva decât scheletul literaturii. Cantonându-ne în literatură, vreau să încep prin comparaţia ce s-a făcut între un premierul desemnat şi un alt posibil premier. Primul a fost considerat specialistul care ştie totul despre bicicletă, iar cel de-al doilea sportivul care ştie să meargă foarte bine pe bicicletă. Ce e mai important, să ştii teoria sau să ai practică? Bine ar fi să ştii teorie şi să ai şi practică, dar nu e cazul României de azi. Nu vreau să mai spun prea multe despre ideea de “creative writing”, culeasă din zbor de români şi înghiţită pe nemestecate, ca fiind “trendy”. E posibil ca, în timp, să fie amestecată cu ingrediente autohtone şi făcută, dacă nu mai digerabilă, măcar mai uşor masticabilă. Până acum, n-a prea produs decât efectul de a vorbi la infinit despre efect. Pe blog, pe site, prin reviste on-line şi în alte regiuni conexe. Ca şi în politică, se preferă teoria bicicletei, nu mersul pe bicicletă. E şi mai uşor aşa, şi mai ieftin. Strângi o mână de pasionaţi cu bani, dispuşi să plătească o taxă acoperitoare a cheltuielilor. Dacă s-au înfiinţat atât de multe asociaţii de scriitori, e posibil să meargă şi şcolile de pasionaţi. Dumnezeu a făcut lumea împărţită, nu pe toţi la fel, cum susţin pasionaţii neoşcolilor populare de artă, la rândul lor, şi ei împărţiţi: cei fără talent şi cei cu talent. Cei fără talent pot avea norocul să dea peste profesori cu vocaţie, care să facă din ei buni teoreticieni ai bicicletei; sau nu. Cei care au talent pot da peste profesori care să facă din ei buni mergători cu bicicleta: sau nu. Bine e să ştii multă teorie literară, dar să ai şi talent, dar nu e cazul literaturii din România zilelor noastre. Cei ce eşuează în literatură, foarte mulţi, se apucă de cronici, eseuri, traduceri şi alte ingrediente ale teoriei interioare a bicicletei. Cei ce ştiu să meargă pe bicicletă, extrem de rari, se dau foarte greu jos de pe şa, mai mult din amuzament, să cerceteze vehiculul, pe o parte, pe cealaltă, şi să descopere dacă lanţul se învârte de la stânga la dreapta sau invers. Şi teoreticienii bicicletei, şi bicicliştii talentaţi, pot deveni scriitori. Au şi unii, şi alţii, publicul lor, mai larg sau mai de nişă, mai cult sau mai troglodit; fiecare, după cum i-e felul. Din pasiune sau din interes, pot deveni chiar profesori pe la câte un “creative writing”. Cei talentaţi nu se tem de nimic, dintre aceştia selecţia naturală scoţând mai mult rataţi, care nu prea au nimic de pierdut. Cei interesaţi, din rândul cărora se recrutează scriitorii de succes pe piaţă, au ceva de pierdut: banii şi poziţia socială, câştigate prin muncă. Între a munci cinstit şi a trăi cinstit, scriitorii de talent înclină spre o viaţă cinstită, ştiindu-se faptul că acestora nu le prea place munca. Şi atunci, ce fac teoreticienii bicicletei, deveniţi profesori de “creative writing”? Predau teoria înspăimântătoare a bicicletei, potrivit căreia , romanul începe cu începutul, continuă cât continuă până se opreşte. Uneori, te întrebi unde e începutul. Alteori, nu. În viaţa reală, avem mai multă sau mai puţină istorie. Unde începe şi unde se sfârşeşte aceasta? Dar în ficţiune, de unde anume te apuci să povesteşti şi de ce? Uneori, începutul este partea cea mai uşoară; alteori, cea mai grea. Uneori, începutul e la început, alteori la sfârşit sau la mijloc. Uneori începutul e cel mai uşor, dar tot timpul e partea cea mai importantă. Dacă începutul nu-i destul de bun, e sfârşitul. Nimeni nu citeşte romanul de la mijloc sau de la sfârşit, cu excepţia cazului în care începutul se găseşte la mijloc sau la sfârşit. De aici, se pot formula mai multe întrebări deodată: cu ce începem, cum începem, de ce ne ferim, din ce moment al zilei începem povestea? Sau din ce moment al nopţii. Foarte simplu: începem din momentul care atrage cititorul, îl agăţă, îl orbeşte şi îl surzeşte. Poate fi un flashback sau un eveniment anterior care a declanşat naraţiunea. Se poate începe din momentul posterior acţiunii principale, dar numai dacă acesta e relevant. Se poate începe şi din mijlocul lucrurilor, dăm drumul unui episod captivant, trecând direct la subiect, metoda având cele mai puţine neajunsuri, fiind mai uzuală, mai convenabilă. Putem decide să începem cu prezentarea istoriei evenimentelor şi cadrului general. Evident, aici trebuie să lucrăm cu atenţie şi evenimentele să fie destul de atrăgătoare. Nu începem niciodată, aşa, doar fiindcă simţim nevoia să explicăm unele lucruri. Folosim soluţia aceasta numai când credem că-i putem atrage mai bine pe cititori. Cum putem începe? Începem, preferabil, printr-un şoc narativ. Începem misterios şi conspirativ, bizar, fascinant, interesant, obligând cititorul să vrea să vadă ce se va întâmpla mai departe. Începem prin precizarea scenei şi portretizarea personajului principal, care întreprinde ceva relevant, deloc şocant, neexagerând cu prezentarea statică a scenei, cititorul având nevoie de un motiv pentru a continua lectura. Nu trebuie să uităm că scriitorul este interesat de eroul său, iar cititorul nu-i interesat decât dacă i se oferă motive valide. Se pune întrebarea: eroul pare suficient de interesant sau este nevoie şi de o acţiune serioasă? Scriitorul trebuie să se ferească să se joace prea mult cu cititorul, chiar dacă îl consideră prieten din copilărie. Cititorul nu are încredere în scriitor şi detestă să-şi irosească timpul. Trebuie să i se ofere îndeajuns de mult, încât să fie încântat şi să mai vrea. Pentru a înţelege prezentul, cititorul are nevoie de informaţii din trecut, nu trebuie să le perceapă ca false, să lase impresia că autorul îl asediază cu informaţii, însă nu se aşteaptă din partea lui să-şi amintească prea multe şi prea repede. Trecutul trebuie oferit cu pipeta, trebuie păstrat la minimum. Dacă începeţi cu un capitol şocant, urmat de o lecţie interminabilă şi plictisitoare de istorie, după care evenimentele îşi reiau cursul într-un al treilea capitolul, pierdeţi jumătate din cititori, chiar dacă n-aţi avut decât doi. Dacă nu puteţi găsi începutul, scrieţi pur şi simplu un început, orice început. Începeţi de oriunde! Începeţi de oricând! Pentru că puteţi schimba oricând începutul. Pur şi simplu scrieţi textul şi începutul se va preciza de la sine mai târziu. Şi ăsta nu e decât începutul educării scriitorului în spiritual scrisului său, roata din faţă a unei maşinării infernale numită “creative writing”. Este că, până la pompă, far, spiţe, ventile şi alte accesorii scriitoriceşti, vă vine să vă lăsaţi de scris şi să vă apucaţi de vândut componente electronice, ciment, vopsele, ţigări sau gogoşi?
Posted on: Wed, 02 Oct 2013 17:16:44 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015