« Bâzdâgăniile radicale » Autor: Florin Toma Întotdeauna, imaginarul alternativ al muncii la români a fost foarte harnic. De pildă, dacă ceva merge bine în România, acum, nu sunt celebrele fabrici de împachetat fum, de lustruit castane sau de împins vântul la vale, atât de dragi, cândva, oamenilor muncii. Astăzi, avem ceva şi mai şi: Combinatul de râcă şi scandal. Ce funcţionează perfect. În trei schimburi, la foc automat. Şi, să nu uităm, pe baza celui mai scump principiu al românului: statul în fund şi scărpinatul la faţa locului. De câtva timp încoace - mai exact, de când Băsescu a făcut greşeala de a recita în public Noi vrem pământ! şi de a-şi pune pe tăietor gândul cum c-ar vrea să treacă, la finele carierei politice, de la vapor la tractor (vă e clar că maşinăria de propagandă anti-băsistă va trece la distorsiunea rimelor din faimosul catren: Tata cântă pe tractor / Mama cozonaci ne face / Iar noi învăţăm cu spor / Când e pace, punând, în loc de tractor, chior, iar, în loc de pace, drace?!) - a ieşit pe poarta combinatului de care fu vorba mai sus o specie nouă de specialişti în zâzanie colţoasă. Dihoniacii cu exigenţe morale. Un fel de holograme sclifosite ale Maicii Smara - binecunoscuta semănătoare a seminţelor din poală - dar care împrăştie nu înţelepciune şi chibzuială, nu judecată şi măsură, precum mamaia istorică, ci, din contră, gâlceavă şi sfadă. Absolvenţi ai secţiei de cârcoteală-elite, care, din cauza intransigenţei, nu absolvă pe nimeni şi nimic. N-au mamă, n-au tată. Sunt orfanii revoluţiei. Umbre de Robespierre cu ghilotina-n mână, de o înaltă şi imposibil de pătruns pretenţie civică. Specialişti în harţag fin, din soiuri selecţionate, atinşi de un leşin moral drastic. Mai necruţător decât inexorabilul. Catatonaţi în tăriile parfumate ale unei severităţi de dimensiuni hiper-cosmice. Şi care, nu-şcum se face, nu pot fi aduşi deloc, dar deloc, cu picioarele pe pământ. Chiar dacă le repeţi a mia oară: Măi, oameni buni, nu asta e problema!. Ei - nu şi nu. Se scarpină şi mai abitir. Sunt bâzdâgăniile radicale. Aşadar, o mână de experţi în Băsescu-ce-este-el-şi-ce-ar-trebui-să-fie se agită de colo-colo, şobolănind prin toate cotloanele media şi chiţăind la unison că, prin povestea cu pământurile, preşedintele a comis încă o greşeală gravă. Ba chiar este (i)moral (n.n. nu ştiu cum Dumnezeu vine asta: păi, ori e moral, ori e imoral - din două, una! adică, e ori... ori, nu şi... şi, dar, mă rog, aşa or fi noile standarde?!). Vasăzică, în loc să stea zen, smirnă sau stană de piatră, să zacă nemişcat, ca o mortăciune, să nu facă absolut niciun gest, nimic, fiindcă orice gest nu numai că, aşa cum se spune, contează, dar pe el, în primul rând pe el, îl trădează (iată că, la români, până şi gestul are acest nărav!), el nu doar că se bâţâie întruna, nu stă locului o clipă, başca nu-şi ţine gura, ei bine, nebunul are de gând să se apuce de agricultură. Bref! o pune pe fiică-sa să-i cumpere un teren agricol. Cică vrea să fie fermier... Eiii, spuneţi dvs.! Ţara arde şi baba se piaptănă... O, sfântă indignaţiune! Secta scandalizaţilor (Doamne fereşte să nu-i apuce basmutiile şi p-ăştia şi să se apuce de umplut peturi cu pietricele!) are însă ceea ce deţine orice adunare de oameni cuprinşi de o revelaţie profundă, verişoară de-a doua cu marasmul. O idee. Una singură, dar precis şi răspicat formulată. O idee nemişcată. Unică. Aceeaşi. Deci: Băsescu nu trebuia să cumpere pământ (sau, mă rog, fie-sa!). De ce, doamnă? De ce, domnule? De ce, oameni buni?... Aşa! Nu era momentul. Phiii, acuma-mi dau seama, bată-vă să vă bată de mierle civice! Măi, epocalilor, deci, după câte înţeleg eu, conform dorinţelor voastre exigente şi pretenţios-înalt-morale, ar cam fi momentul ca Traian Băsescu să nu mai facă nimic. Nu-i aşa? Să stea cu dosul pe cămaşă, suit pe laviţă ţării şi să se uite la bandele de babuini cum ne-ngroapă, nu-i aşa? Uite însă că nebunul nu stă neam!, cum n-a stat nici până acum. Şi, drept urmare, a făcut o sumă de nefăcute. O groază de ghiduşii. Care - e cazul să vă mai aduc aminte? - cam toate, la început, v-au puţit la nasul vostru fin, v-au vătămat la olfacţia voastră elitistă. După aia, n-aţi avut încotro şi aţi concedat, aţi mai mârâit voi pe ici-pe colo, până când, în cele din urmă tăcerea s-a lăsat peste voi ca linţoliul peste decedat. Aşa şi cu numirea procurorilor - aţi strigat ca din gură de şarpe că... ruşine! Băsescu a bătut palma cu ticăloşii. Şi uite, că, până la urmă, încet-încet, lucrurile au început să se aşeze, iar justiţia să-şi facă treaba. Aşa şi cu pactul de coabitare - aţi anunţat pe toată lumea că e indecent, cum adică, să locuieşti în aceeaşi casă cu duşmanul? Şi abia după aia aţi fost de acord cu preşedintele - prin tăcere mormântală şi făcându-vă de lucru cu alte subiecte - care v-a explicat că altă soluţie nu exista şi că, să fie limpede, era un must de la Bruxelles (n.n. că prim-ministrul este un descreierat, obscen şi inconştient şi care face ceva pe cuvântul dat, asta e cu totul şi cu totul altceva... imaginaţi-vă însă ce-ar fi fost România dacă acest pact de coabitare n-ar fi existat!). Aşa şi cu ieşirea lui Băsescu la B1, de curând, unde a spus cu subiect şi predicat că, în absenţa unui candidat unic al dreptei, vom avea de ales, la prezidenţiale, între Ponta şi Antonescu. Şi că el va fi obligat să-l susţină pe acesta din urmă (afirmaţie pe care a reiterat-o, fără echivoc, şi în emisiunea lui Turcescu, de acum câteva zile!). Doamne, ce opăreală pe puriştii de pe dreapta şi din cartierul civic! Mmvaaai, dar ce blasfemie! Ba, una dintre starletele lui Blaga a vorbit şi despre eventualitatea unei intervenţii chirurgicale, cum că mai bine-şi taie mâna, decât să pună cu ea în urnă votul pentru Antonescu.... Ok. Păi acum un an, era paiaţa de la Cotroceni, domnule preşedinte! - l-a apostrofat Turcescu. Da - a fost răspunsul amar - dar ce să fac, n-am nicio putere! Era afirmarea dezambiguizată de orice fard oficial şi instituţionalizat a neputinţei lui, ca preşedinte, în faţa lichelismului unei clase politice gangrenate. În faţa inerţiei totale a ceea ce cu greu s-ar putea numi opoziţie. În faţa acestei dureroase stări larvare (ce seamănă mult cu trădarea!), în care se complace, de doi ani, fostul lui partid de suflet. În faţa jocurilor tâmpe de orgoliu, a competiţiei neserioase şi a zbânţuielilor acneice care au loc pentru candidaturile dinspre dreapta. Nu se ştie dacă însă oftaturile preşedintelui - precum păstorul întristat! - şi denominările scăpate pe ici-colo, în discursul său, nu conţin în planul de adâncime, reaşezări ale plăcilor tectonice electorale, capabile să ducă la emergenţa unui alt spectru politic, în viitor, în România. Pentru că, aşa cum se ştie şi cum a probat-o de nenumărate ori, Traian Băsescu- ca actant politic dotat cu o intuiţie de speriat - a fost dintotdeauna un redutabil mânuitor al proiecţiilor cu grad doi de semnificaţie. Un maestru al jocului secund. O atât de rafinată dublă intenţie a limbajului, la un fost marinar - trebuie să recunoaştem, fără să cădem în extaz, că este o performanţă admirabilă. Chiar şi pentru cârtitorii tăcuţi şi trişti! Aşadar, în loc să remarce destabilizarea cumplită a eşichierului şi să analizeze nu numai cauzele acestei descurajante căderi (astea le ştim cu toţii, le vedem, că nu suntem chiori!), dar şi posibila terapie; în loc să ia la puricat cele 9 memorandumuri pe care Victor Ponta se pregăteşte să le pună în faţa premierului Li (căruia în curând îi va pupa condurul!) şi să prevadă că, dacă ele se împlinesc, atunci România va fi oblică, iar UE în pragul crizei de nervi; în loc să deschidă frontul unei analize de impact asupra posibilităţii retrimiterii de către preşedinte, la Curtea Constituţională, a legii referendumului; în loc să constate că, a doua zi după intervenţia televizată a preşedintelui, a fost dat publicităţii un document excepţional (atât prin dezvăluirile devastatoare, dar şi prin direcţiile proiective!) semnat de Mihai Răzvan Ungureanu, ceea ce înseamnă că semnalul de alarmă a fost auzit (dar nu peste tot, din păcate!) - ei bine, în loc de toate acestea, bâzdâgăniile radicale bâzâiau în cor, îngrijorate că Băsescu a dat de pământ! Ceea ce fireşte că e (i)moral. Sic! În sfârşit, s-ar zice că tot e bine. Aşa, se mai aud voci. Fiindcă, în rest, societatea civilă tace cu dichis. Ca peştele. Vorba lui Bregovici The fish doesnt think, because the fish knows. Everything!. Eu spun că tace pentru că se ştie cu musca pe căciulă. Pentru că a îmbrăţişat cauze la comandă (politică sau financiară!!). Pentru că a fost cu fundu-n două (sau mai multe!) luntri. Pentru că a avut lideri ezitanţi (puţin zis, ca să fim eleganţi!!). În cele din urmă, pentru că n-a reprezentat România tăcută, emergentă, cuviincioasă, ci accesele de mascaradă şi mondenităţile aşa-ziselor elite. Alea bugede! Vă întreb: unde oare sunt acum intelectualii de mahala, de mucava şi de iarmaroc care au semnat listele acelea de indignaţi, trimise la Bruxelles, ce apărau, în vara anului trecut, lovitura de stat? Ubi sunt?... Ştiţi unde sunt? Vă spun eu: la posturi! La ciolan! Staţi liniştiţi, că nu generalizăm! Aaa, şi încă un lucru pentru firile ceva mai activiste! Atunci când luaţi apărarea societăţii civile, vă rog eu, deposedaţi-o de toate panaramele care ieri, anul trecut, azi şi mâine s-au iţit şi se iţesc pe toate ecranele, ca să ne dea tuturor lecţii de morală! În realitate, ei sunt goi, pe dinafară, la fel ca pe plaja de la Vama Veche, iar, pe dinăuntru, ca peturile pe care le bat de asfalt, înainte de a le umple cu pietricele, când le vin dracii (şi stipendiile la timp, probabil!). FLORIN TOMA este scriitor, jurnalist şi cronicar de artă.
Posted on: Sat, 23 Nov 2013 16:12:43 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015