CASATORIILE LUI NICOLAE IORGA sursa:istorii regasite Biografia lui Nicolae Iorga înregistrează oarecum lapidar faptul că la 15 aprilie 1890 s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Vasile Tasu, consilier la Curtea de Casaţie. Informaţia încununează un şir de evenimente din adolescenţa viitorului cărturar, evenimente ce au monopolizat temporar atenţia mediului intelectual ieşean. Născut la 5 iunie 1871, în Botoşani, şi provenind dintr-o familie ale cărei lipsuri materiale sunt permanente după decesul tatălui, avocatul Nicu C. Iorga, Nicolae şi fratele său Gheorghe (George) rămân în grija mamei, Zulnia, care îşi asigură traiul modest dintr-o pensie de 40-60 lei pe lună, din ajutorul acordat de rude şi minimele câştiguri realizate din croitorie. Urmând strălucit studiile liceale la Botoşani şi Iaşi, cu numeroase accese de nesupunere faţă de regulamentele şi convenienţele şcolare – ceea ce i-a atras sancţiuni administrative –, Nicolae Iorga se impune treptat congenerilor ca un tânăr deosebit, cu remarcabile însuşiri intelectuale. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi, situându-se pe primul loc cu media 9.24, Iorga se înscrie la 27 septembrie 1888 printre studenţii facultăţii de litere a universităţii din localitate, devenind şi bursier al Şcolii Normale Superioare. Asistăm acum la o evoluţie fulgerătoare, reuşind ca în doar 12 luni să-şi treacă examenele materiilor pe trei ani, iar la 19 decembrie 1889 să devină licenţiat “magna cum laude”. Dincolo de lupta care s-a dat atunci în favoarea “fenomenului Iorga”, un fapt trebuie reţinut: crearea unui mit ce-i va domina pe contemporani şi care venea să confirme în epocă atât de râvnita şi apreciata valoare a capitalului intelectual. Indiferent de imaginea furnizată mai târziu de Iorga în volumul O viaţă de om aşa cum a fost (1935) şi preluată apoi de biografii săi (cu o genealogie strălucită, ce coboară înrudirile până la voievozi ca Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Istratie Dabija, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ş.a., sau cărturari precum Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Manolache Drăghici etc.), lucrurile erau mult mai simple. În realitate, pe la 1890, într-o vreme când asistăm la declinul elitei nobiliare ereditare şi la ascensiunea noilor elite financiare şi intelectuale, N. Iorga ocupa din punct de vedere social o poziţie modestă. Iar în cazul acesta doar capitalul intelectual putea oferi şansa reuşitei în ierarhia sistemului. Un rol hotărâtor în crearea imaginii lui legendare a avut A.D. Xenopol, profesor la universitatea ieşeană, cu temeinice relaţii în rândul intelectualilor locali şi cu evidente veleităţi de mentor în cadrul recent întemeiatei „Societăţi ştiinţifice şi literare”, în al cărei organ publicistic, „Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga începând cu 1890. Xenopol are, de altfel, ideea organizării unui banchet în cinstea lui Iorga (24 decembrie 1889), la care a participat întreg corpul profesoral al Universităţii, în frunte cu rectorul N. Culianu, şi tot el aranjează tânărului absolvent o audienţă la junimistul Th. Rosetti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii pe atunci, aflat la Iaşi în ianuarie 1890. “Fără să mă întrebe nimeni – mărturiseşte Iorga – dacă vreau să fac politică şi în ce club am de gând să mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia”, fapt îndeplinit cu maximă promptitudine şi prin mijlocirea lui Iacob Negruzzi. Că ajutorul acordat de junimişti – N. Culianu, Şt. Vârgolici, I. Caragiani ş.a. – a fost dezinteresat este doar o aparenţă. S-a evidenţiat deseori politica Junimii de atragere a elementelor capabile şi promiţătoare din punct de vedere intelectual, de a le acorda stipendii şi a le plasa în poziţii ce controlau diverse pârghii ale statului. În plus, potrivit afirmaţiilor lui N. Iorga de mai târziu, dintr-o „scrisoare deschisă”, tânărul istoric în formare se înrudea de departe cu Şt. Vârgolici, prin prima soţie a acestuia din urmă, din familia Alcaz, iar din acest motiv – spune Iorga – Vârgolici „îmi purta un interes pentru care mi-e scumpă amintirea lui”. Iar acesta chiar l-a ajutat în mai multe rânduri pe N. Iorga. Fără îndoială că tânărul absolvent avea merite excepţionale, dar un alt congener al său, Ovid Densuşianu, ce a reuşit aceeaşi performanţă – de a termina facultatea în doar un an şi jumătate (1893) –, ocupând şi el apoi o poziţie dominantă în panteonul culturii române, nu s-a bucurat la vremea aceea de aceleaşi onoruri şi facilităţi, chiar dacă tatăl său, Aron, era profesor la facultatea de litere din Iaşi; se afla însă de cealaltă parte a baricadei junimiste. Încheindu-şi în mod strălucit studiile, cel puţin două probleme se puneau în faţa lui Iorga şi a susţinătorilor săi: pe de o parte, obţinerea unei burse în străinătate şi dobândirea, mai apoi, a unei catedre universitare; pe de alta, asigurarea unei confortabile situaţii materiale. În atingerea celor două deziderate nu erau suficiente doar însuşirile intelectuale. Trebuiau elaborate, conştient ori nu, anumite strategii, din care cea matrimonială a fost imediată. Faptul că N. Iorga, în scurta lui studenţie, fusese îndrăgostit de o colegă la aceeaşi facultate, Ecaterina C. Botez, era în toamna lui 1889 deja de notorietate. Mărturie stau scrisorile bunilor săi colegi şi prieteni Dimitrie Evolceanu şi Petre Fântânaru. Născută la 30 martie 1866 în com. Miroslava (jud. Iaşi) – aşadar mai în vârstă cu aproape cinci ani decât Iorga –, Ecaterina Botez provenea dintr-o familie de mici proprietari agricoli, din care doar unchiul Gavrilă Botez dobândise o oarecare poziţie în cadrul corpului ofiţeresc (în 1866 avea gradul de căpitan). O astfel de căsătorie nu putea aduce nimic bun lui Iorga, decât griji suplimentare. Or, fiind cunoscut temperamentul viitorului istoric, dominat de o mare ambiţie şi orgoliu, un eventual „eşec” trebuia anulat printr-o căsătorie ce putea să-i asigure atuurile esenţiale în cadrul proiectelor ulterioare. Nu avem mărturii directe, dar informaţiile ce le deţinem deja indică evident că A.D. Xenopol este mijlocitorul şi susţinătorul căsătoriei lui Iorga cu Maria Tasu, cu doar un an şi jumătate mai mică decât istoricul în formare. Se apela la o alianţă locală – într-o Românie încă nu puternic centralizată –, cu o familie ce constituia un factor favorabil lărgirii legăturilor cu mediul intelectual şi politic ieşean, legături de mare importanţă pentru Iorga în acel moment. Membru fidel al Societăţii Junimea din 1872, Vasile Tasu a fost ani de-a rândul prim preşedinte al Tribunalului din Iaşi, profesor suplinitor la catedra de Drept civil roman a universităţii locale, iar mai apoi consilier la Curtea de Casaţie. Tasu ocupa aşadar un loc de frunte în ierarhia oficialităţilor ieşene. Prin intermediul lui Tasu Iorga începe să publice, din februarie 1890, în „Lupta”, gazeta condusă de G. Panu, şi tot prin acesta cunoaşte – bunăoară – pe Ion Luca Caragiale, proaspăt căsătorit cu Alexandrina Burelly şi stabilit temporar la Iaşi. Este un moment în care, prin intermediul primei generaţii de junimişti, Iorga realizează legături profitabile pentru viitorul carierei sale. Faptul nu scapă neobservat congenerilor ieşeni, ceea ce determină pe fostul coleg de facultate, Petre Fântânaru, să-i prezinte atmosfera într-o epistolă din 23 martie 1890: „La noi, printre băieţi, se cam cunosc gândurile tale. Mulţi mă întreabă veşnic ce mai ştiu în această afacere de dragoste a ta. Le răspund că nu pricep nimic. Nu tocmai cu ochi blânzi privesc ei lucrurile, ar dori să nu se întâmple aşa cum doreşti; de ce? Răspunsul îl dau fără multă judecată, bazându-se, pretind ei, pe precedente, că totul ce faci este numai o cerinţă în a satisface vanitatea ta”. Iar cu o lună mai devreme, D. Evolceanu nu părea nici el încântat de opţiunea lui Iorga, din moment ce pare să compătimească pe Ecaterina Botez, „o fiinţă aşa de drăgălaşă cu lacrimile în ochi”. De altfel, chiar N. Iorga se autoaprecia „o secătură”, iar în ochii colegilor de facultate apărea drept un curtezan, „amorez”, „Don Juan” etc., Evolceanu neavând nici cea mai mică încredere în consecvenţa sentimentelor fostului său coleg. Momentul căsătoriei venea într-o perioadă de mare strâmtoare materială a văduvei Zulnia Iorga, mama viitorului istoric. Mult peste posibilităţile ei de venit se consumaseră pe taxele lui George, fratele mai mic al lui N. Iorga, elev la şcoala militară din Iaşi (300 lei plătiţi în ianuarie 1890). La 23 martie, Zulnia reuşea să-i trimită fiului ce urma să plece în Italia doar 40 de lei (aproape echivalentul pensiei lunare a ei), bani împrumutaţi de la Spiru Hasnaş din Botoşani, prieten al familiei. Or, căsătoria venea tocmai la timp. Vasile Tasu îi oferă pentru început, pe lângă stipendiul de la stat, suma de 800 lei, iar apoi, lunar, câte 100-200 lei doar pentru această călătorie. În afara sprijinului material, Vasile Tasu este cel care se pune neobosit în mişcare pentru a asigura un viitor ginerelui său. Corespondenţa dintre cei doi dezvăluie acest lucru: intervine deseori pentru ritmicitatea şi suplimentarea bursei; dă sfaturi în ce priveşte relaţiile lui Iorga cu oamenii influenţi ai epocii; reglează afacerile ginerelui cu diversele reviste în care îşi tipăreşte producţiile; urmăreşte şi influenţează chestiunea concursului la catedra de istorie universală, apelează personal la Take Ionescu, B.P. Haşdeu, T. Maiorescu, I. Negruzzi, D.A. Sturdza, A.D. Xenopol, I. Caragiani, Ionnescu-Gion ş.a., în vreme ce proaspăta soţie juca – în peregrinările europene ale cuplului – rolul de „secretar general” al istoricului în formare. Aflat în străinătate pentru a-şi susţine un doctorat – dacă s-ar fi putut, la Paris –, ca instrument obligatoriu al unei bune cariere în România, Nicolae Iorga cunoaşte şi primele înfrângeri intelectuale. Chiar crezând că dacă era bun la Iaşi, trebuia neapărat să fie la fel apreciat şi în capitala Franţei, se loveşte totuşi aici de multă rezervă în ce priveşte competenţele sale profesionale. Evident, el pune acest lucru pe seama faptului că mediul intelectual francez pe care încerca să-l frecventeze orgoliosul viitor profesor universitar nu era prea ospitalier. Însă N. Iorga avea neapărat nevoie să obţină o diplomă de doctor în străinătate, iar francezii nu-i tolerau graba, asimilând-o cu superficialitatea şi carierismul, în vreme ce unul din motivele pentru care mulţi alţi români schimbau Parisul cu diversele universităţi germane era faptul că la acestea din urmă se recunoşteau tot felul de diplome, examene trecute în altă parte, frecvenţe din alte ţări etc. Ca urmare, N. Iorga s-a îndreptat spre spaţiul german, unde mecanismul susţinerii unei disertaţii coincidea cu interesele lui imediate, ceea ce s-a şi întâmplat. Întoarcerea lui N. Iorga în ţară coincide cu ocuparea catedrei de istorie universală a facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti (de la 1 noiembrie 1894), ca suplinitor pentru început, moment ce deschide o nouă etapă în biografia cărturarului. Relaţiile cu soţia sunt armonioase, corespondenţa şi diversele informaţii dezvăluind o atmosferă familială perfectă. Până spre finele anului 1899 nimic nu lăsa de bănuit în raporturile dintre cei doi. În vreme ce Maria manifesta – bunăoară la 3 octombrie 1899 – o deosebită grijă faţă de soţul ei aflat în străinătate („mata nu sta în frig, spune să facă focul” sau „spune dacă să-ţi trimit [dulceaţa], fie cea de zmeură, că eu ţi-o trimit, tot pentru mata o păstrez” etc.), Iorga scria la numai o lună lui Ion Bianu: „nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie”. Nu ştim concret la ce se referea Iorga, dar momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Articolele publicate de el în „L’indépendance roumaine”, ce vizau personalităţi consacrate ale culturii române precum B.P. Haşdeu, V.A. Urechia, Gr.G. Tocilescu, A.D. Xenopol ş.a., au generat o veritabilă coaliţie împotriva criticului, ajungându-se până la propunerea excluderii lui din Academie. Focul concentric al adversarilor mergea chiar şi la chestiuni de ordin familial. Pe acest fond are loc şi divorţul de Maria, la iniţiativa lui N. Iorga, invocându-se „traiul rău”, „abaterile sale de la datoriile conjugale” şi „insulte grave” ce i s-au adus. Deşi sursa intimă a problemelor conjugale rămâne inexplicabilă în cele mai multe cazuri, divorţul lui N. Iorga apare ca o etapă în urmărirea realizării atât a dezideratelor intim personale, cât şi a celor sociale. Aşa cum reiese din corespondenţa lui cu Catinca Bogdan din octombrie-noiembrie 1900, divorţul de Maria devenea în plan personal şansa unei „noi vieţi”. Chiar N. Iorga va reflecta asupra acestor aspecte spre senectute, când rememorează sfârşitul studiilor la Iaşi şi decizia de a se însura: „Şi astfel, a doua zi după licenţă, un drum mi se deschidea înainte, peste care eram singur stăpân, unul pe care, total nesfătuit, eram să fac, şi în ceea ce priveşte viaţa mea casnică, multe greşeli pe care, cum sunt socotelile teribil de exacte ale vieţii, care nu ţine seamă dacă aveai sau ba ochii deschişi când ai luat o hotărâre, le plăteşti pe urmă cu multă durere”. Divorţul lui Iorga nu apare ca anormal, chiar dacă este imprevizibil până la mijlocul anului 1900. El devine în mod funcţional necesar atunci când traiectoria istoricului nu mai corespundea premiselor iniţiale, când obiectivele ce au dus la căsătoria cu Maria Tasu au fost atinse; utilitatea asocierii nu mai era evidentă şi se impunea ca Iorga să joace o altă carte, într-un context diferit, cu un impuls evident şi a părţii sentimentale din el. Sub acest aspect, divorţul şi un nou mariaj pot fi interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de un bun „tonus” psihologic pentru el. Aşadar, desfacerea primei căsătorii se produce în urma unei tensiuni între proiectul cultural matrimonial iniţial imaginat de N. Iorga şi interacţiunea socială ulterioară în care a plonjat istoricul. La 1900 lui Ioga îi lipsea protecţia eficientă împotriva agresiunilor intelectuale pe care de altfel le dezlănţuise, protecţie bazată pe relaţiile familiale de tip „burghez” ce presupuneau existenţa unei reţele de legături durabile şi utile, capabile de reproducere şi extindere, de a oferi profituri materiale sau simbolice. Dacă lipsa unor informaţii nepărtinitoare ne face dificilă configurarea adevăratelor motive ale divorţului, iar cele existente sunt unilaterale şi în vădită contradicţie cu tonul şi semnele desprinse din corespondenţa purtată de Iorga cu mama şi soţia sa, rămâne să căutăm alte elemente ce ar putea contribui la limpezirea unora din cauze. Încă din vara anului 1899, N. Iorga se afla la Braşov, lucrând asiduu în arhivele de aici pentru elaborarea volumului de Istoria literaturii române din sec. al XVIII-lea. Cu acest prilej, vizitează des casa părintească a slavistului Ioan Bogdan, unde va cunoaşte o parte din membrii familiei, intelectuali rafinaţi ce ştiau să creeze o atmosferă intimă şi prietenească. De altfel, un an mai târziu, aflat la Iaşi, Iorga simţea lipsa unui mediu de care se ataşase mult: „Vai, ce oameni sunt românii de aici şi ce puţin vă seamănă vouă de acolo! Ce neprimitori, ce brutali mi se par… Cei mai mulţi nu-ţi pot vorbi zece vorbe fără a-ţi spune o grosolănie… Cu cât păţesc mai multe din acestea, cu atât mi-e mai drag să mă gândesc la şezătorile de seară de la Braşov”. Deşi nedivorţat, dar zdruncinat de atmosfera conjugală, Iorga se ataşează iniţial de Maria, „bună dăscăliţă” şi cu faimă intelectuală, fiica mai mare a familiei şi care, conform uzanţelor vremii, era cea dintâi îndreptăţită la căsătorie. Pe neaşteptate însă interesul se îndreaptă spre Ecaterina (Catinca) – acelaşi nume ca al iubitei din facultate, Ecaterina Botez! –, recent întoarsă acasă din Budapesta, unde absolvise Institutul pedagogic „Erzsébet”, secţia matematică-fizică. Şi de aceasta chiar s-a îndrăgostit, în felul său, mai totul ce a urmat dovedind aceasta! Anul 1900 devine însă plin de nelinişti şi incertitudini pentru Iorga, generate de răceala Catincăi. Cele 131 de epistole expediate de Iorga acesteia, intervenţia fraţilor ei, Ioan, Gheorghe şi Alexandru, precum şi a prietenului Andrei Bârsan, vor duce la finalitatea mult aşteptată. Astfel, la 4/17 februarie 1901, în biserica Sfântu Nicolae din Şcheii Braşovului, a avut loc cununia religioasă, naş fiindu-le Al. Tzigara-Samurcaş (deşi Iorga şi Samurcaş, apoi, s-au aflat deseori în conflict, rupând şi reluând legăturile de mai multe ori). La vremea aceea însă, bârfele îi atribuiau acestui naş calitatea de fiu nelegitim al regelui Carol I, fiind în mod evident în graţiile şi în proximitatea suveranului, iar în plus, cu un an înainte, Tzigara-Samurcaş făcuse şi el o căsătorie „excelentă”, luând de soţie pe Maria Gr. Cantacuzino. ***** sursa: Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor “literari” 1864-1948, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010
Posted on: Wed, 23 Oct 2013 15:41:40 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015