CELLA SERGHI PÂNZA DE PĂIANJEN Camera în care mă trezesc e salonul. Din mobila de altădată eu rămas doar scaunele tapisate cu mătase şi două fotolii la fel. Altădată erau îmbrăcate în huse. Divanul pe care lenevesc acum, aproape până la ora prânzului, nu exista, iar eu nu aveam voie să lenevesc. În locul pianului stătea altădată pianina; pe ea, aceleaşi fotografii de oameni bătrâni, bunicii mei, pe care nu i-am văzut niciodată, şi un copil gol, întins pe o blană, fratele meu, pe care nu l-am cunoscut nicicând. Deşi mobila a rămas aceeaşi, ca şi cele mai multe tablouri – unul reprezintă garoafe şi e iscălit Marie, altul, margarete, e semnat Eugenia, o Veneţie fadă, pe care, într-un colţ, scrie oblic: „Souvenir de la pension, Rodica“ – şi eu, pe vremea când eram ca un adevărat pui de chinezoaică, înţepenită într-un costum naţional oltenesc – totuşi, odaia asta nu mai seamănă de loc cu salonul de odinioară, când doamnele cu voaletele ridicate numai până sub nas, atât cât să poată băga în gură linguriţa de dulceaţă, mă întrebau: „Ilinco, spune tu frumos, cum te cheamă?“ sau „Pe cine iubeşti tu mai mult, Ilinco, pe mama sau pe tata?“. Teracota înaltă, sculptată minuţios, a fost înlocuită cu una joasă, largă, de plăci lucioase albastre. Albastre sunt şi draperiile grele de catifea, şi covorul adânc de pe jos. Tapetul e de culoarea aurului vechi, ca şi ramele tablourilor, printre care acum, atârnă un Balcic de Tonitza, o turcoaică de Iser şi o schiţă de Petre Barbu: capătul digului Mangaliei. Mi-a dat-o Diana după bacalaureat, deşi era lucrul la care cred că ţinea cel mai mult pe lumea asta. Sau poate tocmai de aceea. — E unsprezece jumătate, Ilinco. Scoală-te, dragă! Se aude prin uşă vocea mamei, cu un „dragă“ arţăgos, ca în toate zilele. Marioara mi-a adus un plic, pe care era adresa mea, cu numele scris greşit, Elena în loc de Ilinca Dima. Un plic de hârtie cartonată, nelipit. Înăuntru, o invitaţie: „Pictorul Petre Barbu vă roagă sä onoraţi cu prezenţa dumneavoastră vernisajul expoziţiei“… Am rămas în picioare, uluita. De unde ştie Petre Barbu că exist şi, dacă i-a pomenit cumva Diana de mine pe vremea întâlnirii lor la Mangalia, cum de-şi mai amintea, fie şi greşi- ndu-mi numele. Citesc şi recitesc nedumerită: „Vineri, 15 martie, ora 12“. Oare azi e vineri? Am vrut să iau ziarul să văd în câte avem, dar, zăpăcită, m-am repezit la fereastră. Ploua mărunt. Mi-am făcut socoteala că, în douăzeci de minute, mă pot îmbrăca şi, cu un taxi, pot ajunge la timp. (Abia mai târziu mi-am dat seama că la un vernisaj nu e necesar să fii punctual ca la gară.) Am lăsat-o pe mama buimacă. E întâia dată când mă îmbrac atât de repede şi izbutesc să ies în oraş înaintea prânzului. Îl voi cunoaşte pe Petre Barbu în sfârşit. Îl voi vedea, după ce ani de zile l-am gândit în chip şi fel. Sunt tulburată de parcă eu aş fi îndrăgostită de el, şi nu Diana. Desigur că a primit şi ea o invitaţie… Ploaia se înteţise. În staţie, niciun taxi. Abia la jumătatea drumului, o maşină, derapând brusc, s-a oprit în faţa mea. M-am aşezat lângă şofer şi l-am rugat să meargă repede, cât mai repede. Puţin a lipsit să ne ciocnim. Geamurile erau acoperite cu picături care se scurgeau pe parbriz. Nu ştiam unde suntem. În faţă, curăţitorul dădea picăturile de-o parte şi de alta şi un triunghi de geam rămânea mereu neted. Mă gândeam cu emoţie că am să-l cunosc în sfârşit. Petre Barbu… Pentru mine, Petre Barbu e aproape un personaj de roman Nu l-am văzut niciodată, dar ştiu cum vorbeşte, cum se mişcă şi de multe ori s-a întâmplat, făcând cunoştinţă cu cineva, să-mi spun: seamănă cu Petre Barbu. De ce a ocupat atâta loc în gândurile mele de adolescentă? Poate fiindcă trăiam pe atunci numai din confidenţele Dianei, şi eroul era el, poate fiindcă nu aveam şi eu eroul meu, sau poate fiindcă e singurul capitol din viaţa Dianei pe care-l cunosc atât de bine. A fost mai multă lume decât la orice vernisaj. M-a zăpăcit mulţimea aceea de femei elegante, şi, nu ştiu cum, îmbrăcate de parcă se vorbiseră, cu tailleur-uri garnisite cu astrahan sau cu vulpi argintii, cu pălării mici şi cu voaletă. Ca de obicei. m-am simţit stingherită. Eu eram în haină de ploaie şi basc; pantofii lăsau urme murdare pe parchet. M-am uitat peste tot să-l găsesc pe Petre Barbu. Deşi nu-l văzusem nici măcar într-o fotografie, eram sigură că-l voi recunoaşte oricând. În înghesuială, o căutam pe Diana, când m-am pomenit în faţa Adrianei şi a bărbatului ei: — Ilinco, vii după masă la noi, neapărat ?! I-am privit zăpăcită. Nu înţelegeam ce caută acolo şi de ce mă aşteptau „neapărat“ în după-amiaza aceea. Petre Barbu nu era nicăieri. Gândul că s-ar fi putut schimba de la imaginea pe care mi-o făurisem din scrisorile Dianei în vara când îl cunoscuse la Mangalia nu mi-a trecut prin cap. Fără să vreau, am privit şi tablourile. Cele mai multe erau străzi din Marrakech, ziduri, piaţete, oameni cu turbane şi şalvari şi atâta soare, lumină şi căldură, încât cenuşiul şi ploaia rece de afară m-au uimit ca o realitate în care te trezeşti brusc dintr-un somn greu. L-am cunoscut pe Petre Barbu. Mama mă tot întreabă ce s-a servit după-amiază la ceai la Adriana, ce rochie purta Angela, despre ce s-a mai vorbit. Nu ştiu ce să-i răspund. Ştiu numai că l-am cunoscut pe Petre Barbu, că l-am văzut, că mi-a strâns mâna, că am vorbit cu el. Şi când mă gândesc că eram hotărâtă să nu mă duc… (De atâtea ori am hotărât la fel!) Plecasem cu intenţia de a mă duce la croitoreasă, apoi prin magazine, după nişte nasturi. Mamei n-aveam să-i spun adevărul ca să nu mă certe că sunt sălbatică şi să nu-mi mai enumere toate relaţiile pe care le-a rupt din cauza mea. Dar pe bulevard, în dreptul Căii Moşilor (lângă simigeria unde, pe vremuri, mâncam dovleac cu Diana), s-a oprit lângă mine o maşină. Era Angela, care m-a îndemnat să mă urc. Se ducea şi ea la Adriana. Aş fi vrut să-i explic că eu am alte treburi, dar cum maşina nu mai putea să stea în punctul acela, am intrat, şi până să apuc să nimeresc şi eu un cuvânt, şoferul a oprit înainte de statuia Rosetti, în faţa casei Adrianei. Credeam că totul se va întâmpla ca de obicei. Şi, într-adevăr la început aşa a fost: Angela s-a plâns că i-a plecat bucătăreasa, s-a vorbit despre cură de slăbire, reţete de prăjituri, despre rochii, despre Schwester. Adriana a insistat să mai luăm un sendvici, apoi amândouă m-au întrebat în acelaşi timp dacă e adevărat că Diana divorţează. — E adevărat că a prins-o bărbat-su în garsoniera unui licean? Fără să ridice ochii din puloverul pe care-l împletea cu cârlige, Angela, care ştia tot, a completat: „băiatul arhitectului Ion Rădulescu“. De data asta, Adriana a lăsat lucrul din mână. — Ştefăniţă? Dar e la Paris de câţiva ani; studiază medicina. Îl cunosc foarte bine… Cu Michette Rădulescu am fost prietenă… — Ei bine, vara asta Ştefăniţă a venit în vacanţă. Au trăit în acelaşi cort, pe malul mării. Angela dădea amănunte. Adriana asculta, lacomă. Eu am rămas pe gânduri… Ştefăniţă, Michette… Adolescenţa Dianei, vacanţele la Mangalia de care-mi vorbea cu exuberanţă şi totuşi cu acea, umbră de melancolie care n-o părăsea. Dar ce rol mai pot juca în viaţa ei prietenii de atunci… Ce este viaţa Dianei, de unde îşi trage forţa asta ciudată, seva asta bogată şi grăuntele de mister care alimentează nevoia de scandal de atâţia ani?… — Te-am indispus, Ilinco? Nu-ţi place să-ţi atingem idolul… Tu ştii că şi noi am ţinut la ea. Nu pot să uit apariţiile ei. Rochia cu pisici… Ţii minte, Adriana? La un gardenparty a apărut cu o rochie simplă albă dintr-un fel de stofuliţă. Foarte strîmtă până în talie, de unde fusta se desfăcea larg şi se înfoia. Pe lângă tiv, de jur împrejur, erau brodate cu arnici negru pisici care alergau după un ghem, câte pisici atâtea ghemuri… Şi când dansa şi se învârtea, rochia se înfoia, şi pisicile alergau, nebune, după ghem. — Ce succes a avut! oftă Adriana. Purta o florentină imensă, cu o panglică neagră de catifea, care atârna pe spate, în chip de „suivez-moi, jeune homme“… M-am uitat la ceasul de pe mână şi m-am ridicat. — La şapte trebuie să fiu la ora de gimnastică… În acea clipă s-a deschis uşa şi a intrat soţul Adrianei, împreună cu un bărbat care purta un palton sport de păr de cămilă şi-şi ţinea bascul în mînă. — Pictorul Barbu, la ai cărui vernisaj am fost azi cu toţii, afară de el, mi l-a prezentat soţul Adrianei. — Ilinca Dima. Ne-am uitat unul la altul, surprinşi. El a zâmbit, şi amuzat, şi trist. — Ilinca? Parcă a intrat ceva din prezenţa Dianei, din anii de şcoală. — V-aţi cunoscut la Paris? a întrebat Adriana, intrigată. — Nu, a răspuns Petre Barbu cu un aer puţin misterios. Soţul ei a povestit că l-a întâlnit pe Pierrot (Diana îi spunea Petre, şi cu cîtă dragoste!) ieşind de la frizer. Nu se văzuseră de trei ani. — Cum de-a primit să vie când i-am spus că nevastă-mea are prietene la ea n-o să înţeleg niciodată. Dar ăsta-i Pierrot, ascuns şi complicat… Nelu, cu obrazul roşu şi optimist ca o reclamă de bere, era, de obicei, volubil, voia să anime atmosfera, să facă „antren“. — Pierrot dragă, scoate-ţi haina… Ilinco, ce-i cu tine, ai venit sau pleci? Aşa te-am pomenit, nehotărâtă. Fetelor, să vă spun ultima bombă; divorţează Diana Ioanescu. Angela asculta cu atâta atenţie să nu-i scape un cuvint, că se uita cruciş (cum se uită copiii lacomi la sticla cu lapte). N-am auzit amănuntele care au urmat. Repetam în gând: “Petre Barbu, Petre Barbu, iată-l în sfârşit, e aici lângă mine“ Şi căutam să-mi amintesc strângerea lui de mână, să mă încredinţez că nu visez.
Posted on: Sun, 15 Sep 2013 07:55:33 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015