Concepţia Educaţiei omului nou Segment din cartea „Povara cunoştinţelor noastre” (în presă). Victor Deleu, autor Acest vis al educaţiei omului nou, om supus univoc sistemului statal, a existat întotdeauna în minţile marilor conducători de state şi imperii. Cercetătorii istoriei şi miturilor biblice îl găsesc la faraoni, la romani şi se opresc detaliat la regimul fascist şi cel comunist. Pe parcursul dezvoltării civilizaţiei noastre, la elaborarea Metodologiei conducerii cu masele s-au folosit toate rezervele existente ale cunoaşterii ştiinţifice, religioase şi chiar, ale celor mai iraţionale, mistice. Căutarea prin Tibet a ţării cu numele de Şambala, atât de reprezentaţii sovetelor, cât şi din cei ai regimului fascist german n-a avut succes. Ţara mistică, în care ar putea exista taina puterii omului asupra umanităţii întregi, a rămas nedescoperită, a lăsat omenirii, numai, semnele întrebărilor despre acest mit. Oricum, până şi în prezent, căutarea soluţiei pentru a explica acest vis al bunului comportament nu s-a găsit, iar dezvoltarea culturii şi tehnicii informaţionale de după cel de-al doilea război mondial, n-a adus siguranţă civilizaţiei moderne, o viaţă îndestulată pe principii sigure de lungă durată. Deci, întrebarea educaţiei omului nou rămâne actuală şi pare a fi nerezolvabilă. Toate stăruinţele savanţilor şi teologilor, nu au succese deosebite, toate ele se fundamentează pe domenii de cunoştinţe separate. Oameni bine instruiţi cu scopuri diferite, se folosesc de proceduri speciale de cunoaştere, la fel de diferite, opuse contradictoriu. Aceste cunoştinţe se autoexclud şi deci, nu formulează un concept unic al educaţiei. Conceptul vieţii sociale formulat pe contradicţia neîmpăcării e calificat ca forţă motrică a societăţii, o dialectică a luptei continue în care antagonismul fizic e salutat. Sentimentul fricii este introdus în codexul juridic statal prin lege. Ar apărea oare, aici, o educaţie bună? Spunând că cele două domenii de cunoaştere, una ştiinţifică şi alta religioasă, nu se isprăvesc cu starea spirituală a societăţii contemporane, menţionăm că problema dată se manifestă şi prin starea de depresie şi stres, oficial apreciată la nivelul de 30-40 % din populaţie. Nu rămâne, decât de conclus că civilizaţia modernă se află într-o stare, care, ar fi corect apreciată ca impas social. Faptul existenţe crizelor economice, politice şi financiare, ar trebui clasificat ca secund în comparaţie cu criza conştiinţei sociale. Anume Criza conştiinţei, este primordiala frână în toate relaţiile de producere şi consum. E destul de amintit aici, că nivelul de intelect al tineretului studios se află pe cale de diminuare, odată cu însuşirea programelor de învăţământ public, iar explicaţiile primite de la savanţi nu par a fi suficient de convingătoare, nu dau şi soluţia problemei. Apreciind impasul social, ca rezultat al dezvoltării accelerate tehnice, economice şi informaţionale, e necesar de constatat că la bază acestor schimbări întotdeauna a stat omul, cunoştinţele lui şi practica aplicată de el. Domeniul de cunoaştere al omului modern se determină de instrumentul cunoaşterii - limba de comunicare, de percepere şi explicare a realităţii obiective. Limba noastră, pe care au folosit-o mii de ani şi strămoşii noştri, însă, mereu e aceiaşi, iar alt instrument al cunoaşterii ştiinţifice, încă n-a fost inventat. Ce este cunoaşterea. Cunoaşterea este o putere, iar analiza ştiinţifică a proprietăţilor ei, raţionale şi intuitive, ne permite să evidenţiem dualismul ei: conştiinţa şi cunoştinţa, senzaţiile şi cunoştinţele. Sentimentul format prin analiza senzaţiei va forma starea de spirit al omului modern în care gândirea lui, practicată zilnic, tot mai frecvent suportă depresia şi stresul. Aici, spaţiul cunoaşterii e mărginit, gândirea omului e constrânsă, stresată de aparatul lexicologic, un instrument convenient, primit cândva prin un acord arbitrar dintre primii oameni. Necesitatea fiecăruia din noi de a exprima verbal mai mult, decât ne permite vocabularul dat, e un „dor” neîmplinit. Avem o limbă convenientă, acceptată şi de fiecare din noi, oamenii moderni, la momentul instruirii lingvistice, îndată de după naştere. Cercetarea istoriei apariţiei limbilor, ne aduce la sursele cele mai vechi ala cunoaşterii umane, la cărţile religioase. Toate aceste cărţi au fost scrise pe baza unei limbi structurate, iar profeţiile ei întotdeauna se împlinesc (2000 din cele 2500 de profeţii). Anume cărţile religioase, au format o mentalitate generalizată a civilizaţiei noastre, iar ea a existat în stare integrată, numai, până la începutul sec. XVIII, până la momentul divizării ştiinţei de religie. Acea mentalitate mai există şi astăzi, dar ea e separată de viaţa laică. Ştiinţele sociale sunt predate în şcoli în o altă limbă, una egocentrică, bazată pe luptă, o dialectică ştiinţifică de ordine unilaterală. Divizarea ştiinţei de religie a revoluţionat lumea şi a adus progresul social, economic şi industrial. Explicaţiile acestui progres exprimă o mândrie a oamenilor de ştiinţă, cei, care ne aduc argumente „ştiinţifice” despre sfârşitul proiectului biblic. Dar, metodele practice propuse de ştiinţa modernă nu rezolvă problemele grave spirituale ale mişcării civilizaţiei noastre. Deci, ne apropiem de un timp când această mişcare, ar putea ieşi de sub control. Cauzele apropierii colapsului tehnic, economic şi social, ar trebui cercetat prin proclamarea Postulatului Integrităţii acestei lumi. O lume integrată va avea şi o descriere adecvată, integrată şi ea. Atunci, se va trage atenţia la limba de comunicare, la formularea unui limbaj integrat, paşnic, armonizat, structurat ştiinţific. Unitatea ştiinţei şi religiei e imposibilă, dar discrepanţa dintre ele, ar putea fi micşorată prin acceptarea unor cunoştinţe noi, comune, generalizate. Divizarea ştiinţei de religie a adus nu numai progres şi războaie, dar, a dezintegrat şi fenomenul comun al cunoaşterii generalizate în două părţi diferite: ştiinţific şi religios, raţional şi iraţional, practic şi intuitiv. Teoria unităţii lor lipseşte. Cunoştinţele moderne formulează o mentalitate artificială fondată pe două părţi mari, oricum, fragmente ale cunoaşterii, materialism şi idealism, orientate duşmănos. Ambele, una faţă de alta, trăiesc în izolaţie. Paradoxul, încă nerezolvat al acestui fenomen, e în faptul că ambele concepte, ştiinţific şi religios, pot trăi în unul şi acelaşi creier, iar purtătorii ei le folosesc pe rând în dependenţă de mediul în care ei nimeresc. Astfel, faptul că la conferinţele ştiinţifice sunt invitaţi şi unele feţe bisericeşti, nu înseamnă deloc, că problema integrităţii echilibrate a acestor două domenii de cunoaştere, ştiinţific şi religios, e rezolvată. Dualismul acestui fenomen ne întoarce la rădăcinile istoriei apariţiei aparatului nostru de comunicare, care ar trebui să aibă rădăcinile funcţiei sale de generalizare a cunoştinţelor, adică, de susţinerea integrităţii sociale, care acum ne lipseşte. Metodele practice ale ştiinţelor sociale contemporane nu se mai isprăvesc cu problemele sociale abordate. Impasul social se constată zilnic. Reieşind din acest fapt, e necesar de a apela la alte metode, cele teoretice. Teoria nouă Teoria ştiinţelor complementare, în calitate de supliment comun abordat celor două domenii de cunoaştere, ştiinţific şi religios, se prezintă iniţial prin acceptarea axiomatică a conceptului binar despre lume, fenomen observat oriunde, dar nerecunoscut oficial ca celulă vie a societăţii umane, o cunoaştere importantă. Constatăm că creşterea nivelului de trai a adus nu numai prosperitate materială, dar, şi destrămare, dărâmare insistentă a celei mai importante dualităţi a societăţii, familia. Anume, raportul dual dintre obiectele naturii reale, ar trebui să fie luat în calitate de „cărămidă elementară” a civilizaţiei, fapt care e studiat oriunde în lumea materială (electron-proton, undă-particulă, etc.). Împăcarea contradicţiilor egocentrice, materialiste şi idealiste, care se auto exclud, cer un domeniu nou al cunoaşterii care ar explica şi echilibra cauza forţei centrifuge, care ameninţă lumea actuală. Noul domeniu de cunoştinţe, ştiinţele complementare, formulat pe conceptul binar despre lume găseşte soluţia stopării mişcărilor egocentrice sociale prin propunerea unui concept generalizat de cunoştinţe reale, axiomatice. Aceste axiome sunt cunoscute şi folosite în practică, dar, numai ca pe nişte deprinderi particulare, diferite de la om, la om. Lumea omului e o lume a iluziilor şi operând cu noţiunile folosite, la un moment dat de viaţă, oricare persoană ar trebui să-şi formuleze structurat conceptul său de cunoştinţe De pildă, expresia „soarele este pe cer” exprimă un fals, cuvântul „cer” e o dogmă iraţională. Expresia corectă e „astrul solar e vizibil”, o axiomă raţională. Practica verbală a acestei abordări e nulă, dar iată, practica gândirii va fi alta. Se evidenţiază un început, un jalon, o axiomă localizată de la care se formează binaritatea expresiei practice iluzionare, istorice (o dogmă-deprindere) faţă de expresia raţională. Prin însuşirea conceptului binar despre lume, omul primeşte un punct de reper, un început conştientizat al stării sale spirituale şi a activităţii sociale. Şi aici, deprinderea de a folosi vocabularul în forma lui istorică nu se schimbă, continuă la fel, în forma în care am crescut spiritual, dar, cunoscând axiomele structurate ale limbii de comunicare, percepţiei şi explicaţiei, e posibil de a avea un punct de reper, o cale de prevenire a intenţiilor abuzive, dăunătoare (păcatul). O astfel de abordare e posibilă prin introducerea conceptului binar în elaborarea ştiinţelor noi sociale, deoarece în alte ştiinţe, cele concrete, matematică, fizică ori mecanica cuantică, acest concept, deja e prezent. Atunci, alături de Postulatul Unităţii despre lume, un singur principiu, un singur Dumnezeu, ar apărea şi partea-lipsă, Postulatul Integrităţii acestei lumi. Aşa, se formulează un dualism real, concept care exclude antagonismul distrugător, fizic. Conceptele unităţii şi integrităţii lumii prin dualism, conţinut şi formă, o „cărămidă elementară”, început material al lumii, promovează prima lege universală a tuturor universurilor: DUALISMUL. Şi aici, legea unităţii şi luptei contrariilor, formulă a dialecticii revoluţionare, devine constrânsă prin respectarea integrităţii universale fizice. Creaţia prin Contradicţie, a doua Lege universală, ar fi un proces echilibrat în care antagonismul spiritual obţine un Principiu nou, cel al cunoaşterii integrate. Dorinţele aspirate e posibil de obţinut şi pe calea complementarităţii, adică pe calea gândirii spaţiale generalizate, o gândire comună a tuturor celor care au însuşit ştiinţele complementare. Nu mai este nevoie de a destrăma prin abuz forma natural crescută a relaţiilor fizice dintre diferite structuri umane. Exista calea Creaţiei prin globalizare de relaţii, modificarea formelor de gândire. Lumea e Una. Conţinutul ei material însuşit ca cunoaştere, ne permite să ne structurăm aparatul cunoaşterii noastre în concordanţă cu legile naturii. Aşa, cele trei Legi ale Universului sunt: Dualismul, Contradicţia şi Complementaritatea. Ele sunt găsite în alegoriile Bibliei şi se pot verifica de oricare om, doritor de a le descoperi în multitudinea exemplelor ei. Ele se vor găsi nu numai aici, ci, şi în alte cărţi religioase, şi în cărţile marilor scriitori, maeştri al limbii noastre. Ele se folosesc oriunde la nivel intuitiv. Fiecare om le va putea conştientiza, se va convinge personal că cunoştinţele însuşite de el, l-au format ca om dezvoltat spiritual, nu de la naşterea sa fizică, ci, de la început, din antichitate, la momentul formulării aparatului cunoaşterii, limbii de comunicare. Această convingere, care de obicei se produce prin o revelaţie religioasă creată prin misticism, o extindere intuitivă a gândirii, acum se formulează şi ca o cunoaştere raţională, accesibilă oricărui om cu nivel mediu de studii, doritor de a cunoaşte adevărurile acestei lumi. Însuşirea procedeului de cercetare a noţiunilor folosite, introduse într-o formă specială, tabel-matrice, ne descoperă reţeaua gândirii adevărate. Folosirea cuvintelor perechi, trecute prin cele trei Legi universale ale naturii reale ne deschid un concept nou spaţial, trilectic, generalizat. Dezvoltarea intuitivă, adânc spirituală a omului, co-legată cu credinţa, continuă la fel, dar fundamentul acestei dezvoltări se află deja, pe o structură nouă, mai înaltă, o cunoaştere adecvată naturii, creată pe matricea ei reală, pe un limbaj structurat, adecvat atât legilor naturii, cât şi alegoriilor biblice. În rezultat, discrepanţa dintre ştiinţă şi religie se micşorează, iar instrumentul cunoaşterii trinitare îl atinge pe fiecare om ca persoană responsabilă de folosirea limbii de comunicare (de e sincronizată ea ştiinţific sau nu, cu natura reală). Nimeni nu interzice născocirea de fenomene lingvistice iluzorii, limbaje paradoxale şi distractive, dar, consecinţele activităţii sale omul le poate prognoza teoretic, de la început. El, îşi găseşte singur măsura morală, în limitele cunoscute, admise de natură. Comportamentul lui devine bazat pe respect şi responsabilitate faţă de natură. Norma morală devine generalizată, ea se formulează deschis de fiecare om, odată cu însuşirea legăturii limbajului său cu unele şi aceleaşi Legi universale ale naturii. Va urma....
Posted on: Fri, 16 Aug 2013 19:16:45 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015