Consider ca merita citit raspunsul formulat de Vili Stancu presedintele Asociatiei Nationale a Detinatorilor de Arme din Romania la punctual de vedere formulat de Guvern la noul proiect de modificare al legii armelor: Domnule prim Ministru Stimaţi domni, În conformitate cu obiectul de activitate, încă de la constituire, asociaţiile noastre s-au implicat activ alături de autorităţi în redactarea unei legi a armelor în spiritul legislaţiei europene, devenind parteneri de discuţii ai instituţiilor cu astfel de atribuţiuni, cu comisiile parlamentare de specialitate, reprezentanţi ai guvernului, această colaborare materializându-se prin redactarea legii 295/2004 cu modificările ulterioare. Această lege care chiar dacă nu este perfectă a parcurs o etapă importantă spre alinierea legislaţiei din România cu legile europene. Considerăm că experienţa căpătată pe parcursul acestor ani pe acest domeniu ne conferă dreptul şi chiar obligaţia morală de a ne exprima punctul de vedere în legătură cu acest subiect. Există un principiu conform căruia, în momentul ăn care se redactează şi se impune o lege, un regulament, o reglementare, un act normativ, se urmăreste un scop bine definit şi anume să reglementeze ceva, să îmbunătăţeasca.... , să evite ...., să determine ... , să degreveze, ..., să protejeze... şi toate aceste luate în folosul cetăţenilor. Ori, această lege în totalitatea ei, precum şi propunerile ulterioare nu au alt scop decât de a interzice accesul la arme, de a reduce cât mai mult numărul deţinătorilor de arme, de a stresa cât mai mult posibil deţinătorii de arme, de a descuraja activitatile de tir de agrement şi sportiv etc. Nu protejează cetăţenii, nu reduce pericolele, nu îmbunătăţeşte activitatea, nu... În cel mai bun caz scopul ei este să găsească vinovaţi pentru orice. Descurajează orice iniţiativă de activitate istorică, culturală, sportivă, de agrement ce implică folosirea armelor Am receptat cu stupoare propunerile pentru proiectul de modificare a legii armelor şi, cu tot respectul, considerăm că Punctul de vedere este absolut ridicol, relevând ori ignoranţa, ori lipsa de informare, pentru că nu vrem să credem că ar fi vorba de reavoinţă a iniţiatorului proiectului sau de alte interese. Dorim pe această cale să aducem la cunoştinţa domnului Prim Ministru că din moment ce a semnat un asemenea document, este victima unei crase lipse de profesionalism şi a dezimformării. Prevederile acestui proiect de modificare va ridica proble insurmontabile, ce nu vor putea fi soluţionate decât prin abuzuri. Deasemenea, din parcurgerea textului reiese că aceste articole fac parte dintr-o variantă a legii la care nu am avut acces pentru că nu a fost supusă dezbaterii publice aşa cum prevede legea. Se invocă aici cresterea numărului de situaţii de folosire a armelor neletale pentru autoapărare în afara cadrului legal iar în varianta iniţială a proiectului de modificare se lansează o cifră de 97-92 de cazuri înt-un an. Informaţia este folosită voit în mod tendenţios şi scoasă din context. Dacă la nivel de ţară, conform statisticilor poliţiei există un număr de aproximativ 90 000 de deţinători de arme neletale, ajungem la concluzia că aproximativ 0. 0011% dintre ei au folosit ilegal armele neletale. Este mai simplu să iei in considerare ştirile lansate de posturile de televiziune în căutare de senzaţii decât să faci o analiză profesională a fenomenului. Astfel, poliţia în loc să se limiteze la măsuri împotriva vinovaţilor, din cauza a 100 de oameni care încalcă legea, propune dezarmarea celorlalţi 89900 de oameni de bună credinţă, atentând astfel la un drept fundamental al omului, dreptul la apărare, dreptul de a-şi proteja viaţa, integritatea corporală şi bunurile. Mai mult, conform aceloraşi statistici, dinamica evenimentelor, a infracţiunuilor săvârşite cu arme este în scădere, deci măsura se dovedeşte a fi nejustificată. În Norvegia, de exemplu, nu s-a schimbat nimic din legea lor după ce Brevik a omorât zeci de oameni, pentru că guvernul norvegian nu-şi consideră cetăţenii potenţiali infractori. Chiar şi la o analiză superficială pertinentă, observăm că marea majoritate a persoanelor implicate în aceste evenimente sunt persoane pentru care, dacă organele de poliţie îşi făceau datoria şi efectuau cercetările necesare pentru stabilirea bonităţii lor, nu le-ar fi acordat dreptul de procurare a unei arme. Marea lor majoritate sunt interlopi sau persoane care chiar dacă nu au cazier, se regăsesc în evidenţele operative ale poliţiei ca fiind persoane cu o conduită îndoielnică cu potenţial pericol social, dar cărora, din diverse motive, li s-a eliberat autorizaţie de procurare. Ar fi bine sa fie analizate statisticile referitoare la numărul de tâlharii, jafuri şi violuri la care dacă victimele ar fi avut posibilitatea de a se apăra poate nu ar mai fi fost victime. Explicaţiile sunt de-a dreptul aberante. Conştienţi fiind că „organele” de poliţie nu au asemenea competenţe se încearcă disperat găsirea unor subterfugii care să le permită totuşi să dispună oricând doresc, după bunul plac trimiterea la examen psihologic. Noţiunea de „indicii comportamentale temeinice”, invocată pentru a permite trimiterea cuiva la un examen psihologic, este suficient de ambiguă pentru a lăsa loc unor abuzuri din partea structurilor competente. Este lăsat la aprecierea subiectivă a organului de poliţie posibilitatea trimiterii la psiholog a oricărui deţinător de armă. Dacă acest aliniat va rămîne în forma aceasta, propunem ca în cazul unui rezultat favorabil al examenului psihologic, plata examinării să fie suportată de către persoana care a considerat justificată trimiterea. Dealtfel, dacă Colegiului Psihologilor din România ar fi onest faţă de proprii membri, cărora se consideră că le apără interesele, nu ar accepta complicitatea la această lege, care să le culpabilizeze proprii psihologi în cazul unor evenimente la care nu se poate gasi un vinovat. După cum au afirmat toţi psihologii cu care am discutat cu ocazia evenimentului (Vlădan) de la coafor, nimeni nu poate garanta un comportament normal pentru o perioadă determinată. Probabil motivul determinant pentru care Colegiul Psihologilor a achiesat la propunerea legislativa este că aceasta aduce bani pe spinarea detinatorilor de arme. În loc de efectuarea vizei odata la 5 ani detinatorul de arma va fi pus pe drumuri la psiholog şi la fişă medicală o data la 3 ani (cel putin). Aceasta poate fi însă doar o ipoteză. O altă ipoteză o poate constitui încercarea mascată a Colegiului Psihologilor din România de a obţine venituri consistente în mod regulat, profitând de numărul mare de deţinători de arme, prin introducerea acelor „recomandări de reexaminare”. Considerăm că un aviz psihologic trebuie să fie clar şi fără echivoc, respectiv “apt” sau “inapt” pentru port armă. Obligativitatea absolvirii cursului de mânuire a armelor pentru armele neletale, care vor fi interzise si la port, este absolut abuzivă, mai ales pentru cei ce deja au fost autorizaţi să deţină şi să poarte astfel de arme şi care le vor folosi numai în spaţiul privat. Nu uitaţi că şi forma iniţială a legii 295 conţinea o prevedere similară pentru vânători. Altfel spus,, conform acesteia, vânătorii cu o vechime de mulţi ani in vanatoare, erau obligaţi să bage bani în buzunarele unor domni din sistem, care la pensionare şi-au deschis asemenea scoli. Din fericire, demersurile pe care le-am făcut la acea vreme au eliminat această prevedere din lege, şi sperăm că aşa se va întâmpla şi acum. Dacă există bună credinţă, acest curs de mânuire poate fi înlocuit cu un rezumat tipărit al legii pe care să-l primească la achiziţionarea armei. Cât despre limitarea numărului de cartuşe, chiar credeţi că acesta este elementul care va diminua fenomenul infracţional? Au existat confruntări armate, schimburi de focuri în care s-au tras mai mult de 25 de cartuşe? Chiar consideraţi relevant acest lucru? Reducerea termenului de valabilitate a permisului de armă de la 5 ani la 3 ani este numai un motiv de a scoate bani din buzunarul cetăţenilor. Nu avem nimic împotriva unui eventual test psihologic, dar să suspectezi cetăţenii nevinovaţi şi să-i trimiţi la testări după criterii arbitrare, subiective sau după bunul plac, este expresia dispretului fata de cetăţeanul de rând, exact ca pe vremea regimului Ceauşescu, când femeile erau obligate să se supună la examene ginecologice umilitoare pentru completarea fişei medicale pentru examenul de conducere. Încercăm să apreciem ca ignoranţă afirmaţia că armele neletale sunt interzise în ţări din UE . Exemplul Elveţiei (45,7 arme la 100 de locuitori faţă de 0,7 în România), unde civilii deţin mai multe arme (majoritatea automate) decât armata şi în fiecare casă există o armă, o considerăm cel puţun cinică. Cât despre celelalte ţări afirmaţia este eronată. În unele ţări armele cu gloanţe de cauciuc sunt într-adevăr interzise dar armele de aparare cu gaze nici măcar nu fac obiectul legii, deţinerea lor fiind liberă pt cetatenii care au implinit 18 ani (Germania, Austria, Belgia, Olanda), iar autorităţile asigură mult mai eficient siguranţa cetăţenilor. Dacă facem referire şi la faptul că armele de tir cu aer comprimat ce imprimă proiectilului o energie mai mică de 7,5 jouli sunt deţinute fără restricţii, in aceleasi conditii ca si cele cu gaze, atunci suntem tentaţi să punem la îndoială buna credinţă a iniţiatorului, care prin aceasta profită de ignoranţa şi naivitatea populaţiei şi a celor ce sprijină acest proiect pentru a lipsi cetăţeanul de un mijloc de agrement. Acesta este un alt subiect controversat cel referitor la dreptul de port şi folosire a armelor de către poliţişti, militari, demnitari, magistraţi etc. Datorită unor evenimente provocate de câţiva poliţişti cu examen psihologic în regulă (dovadă în sprijinul celor afirmate mai sus), iniţiatorii proiectului aruncă anatema asupra tuturor poliţiştilor. Necunoscând particularităţile muncii de teren din poliţie, nu acordă importanţă pericolelor la care se expun aceştia. Prin natura meseriei, atât poliţiştii cât şi magistraţii sunt obligaţi să aplice şi să impună legea împotriva unora care o ignoră total. În acest fel se expun unor pericole ce le vizează viaţa, integritatea corporală lor şi posibil membrilor de familie. Ori aceste pericole nu încetează la ieşirea din serviciu şi nici la pensionare sau trecere în rezervă. Termenul acela de 10 ani avansat iniţial este ridicol, adică fostul poliţist este dezarmat chiar atunci când infractorul arestat termină perioada de detenţie şi se eliberează cu dorinţă arzătoare de răzbunare. Pe de altă parte, conducătorii de instituţii care vor trebui să dea poliţiştilor acordul pentru achiziţionarea de arme personale, trăind cu ameninţarea culpabilizării deasupra capului, nu vor accepta să semneze un asemenea document nici chiar în situaţii vădit justificate. Să nu uităm de cazul crimelor de la Coafor (Vlădan), când s-a ordonat cercetarea penală a unor şefi de unităţi şi a unor persoane care îşi făcuseră în mod corect datoria. Datorită reacţiei isterice a media au trebuit să cadă capete. Astfel, se incearcă repararea unei discriminări cu alta. Această propunere este generată de o frică bolnavă a autorităţilor de accesul cetăţenilor la arme de foc. Conform unor statistici ale poliţiei, confirmate chiar prin ieşirile la rampă a unor reprezentanţi ai poliţiei, numărul de infracţiuni (tâlhării, jafuri armate)săvârşite cu arme deţinute legal este absolut nesemnificativ spre 0, iar cele săvârşite de colecţionarii de arme nu există. Atunci cui îi foloseşte o asemenea interdicţie? Care este folosul ei social şi rolul în micşorarea numărului de infracţiuni? De ce legiuitorul nu vrea să accepte faptul că colecţionarea de arme nu este metoda de a intra în posesia unei arme care să fie folosită în scopuri ilicite? Prin aceasta se interzice portul şi folosirea armelor de autoapărare, obligând la folosirea lor strict la domiciliu. Ori, tot conform statisticilor poliţiei, toate tâlhăriile, agresiunile atacurile, au fost săvârşite în afara domiciliului. Cetăţnii sunt expuşi pericolelor în afara domiciliului. Propunerea este făcută în mod vădit în favoarea infractorilor, lipsind cetăţenii de posibilitatea de a riposta unui atac pe stradă. In ceea ce priveste armele de colectie, dorim să întrebăm persoanele care au redactat această propunere care sunt criteriile după care a fost ales anul 1938 ca an de referinţă pentru armele scurte de colecţie. În momentul în care la ultima discutare a proiectului de modificare a legii, am fost puşi în situaţia (obligaţi) de a găsi un compromis acceptabil, am ales, ca alternativă la excluderea armelor scurte din colecţii, anul 1945, ca fiind an de referinţă, anul în care a luat sfârşit al doilea Război Mondial, acceptând (contrar convingerilor noastr ca fiecare arma devine obiect de colectie cu trecerea timpului, fara a ne raporta la o data anume), că armele folosite până la sfârşitul războiului au o mare valoare colecţionistică. Am spus “contrar convingerilor noastre” deoarece în opinia noastră şi a altor organisme internaţionale ale colecţionarilor (FESAC), oricare armă are potenţial valoare de colecţie, indiferent de anul de proiectare sau fabricaţie. Ori, anul 1938 nu reprezintă nici măcar un un reper istoric sau artistic. Din punct de vedere istoric, acest an se remarcă poate prin Anschlussul prin care Austria a fost anexată Germaniei Naziste în uralele isterice ale poporului austriac, . Oare aceasta să fie o piatră de hotar, sau inca o dovada de ignorare a istoriei recente? Un alt moment al anului 1938 a fost episodul din pădurea Tâncăbeşti când a fost asasinat Zelea Codreanu, dar presupunem că nu acest eveniment a fost avut în vedere. Argumentul conform căruia “prevederea expresă a anului de fabricaţie pentru armele scurte cu destinaţia colecţie este în măsură să elimine confuzia creată la momentul actual cu privire la data proiectării armelor care nu poate fi stabilită cu certitudine.“ este pueril şi lipsit de logică, mai mult decat atat, demonstreaza o totala lipsa de cunoştinţe în domeniu. Trebuie avut în vedere că vorbim despre ARME DE COLECTIE, această categorie încluzând arme de la începuturile folosirii pulberii pentru propulsarea unuia sau mai multor proiectile, până la armele moderne din zilele noastre. Adică discutăm despre arme manufacturate în perioade când nu se cunoştea nici măcar noţiunea de “marcă”, cu atât mai puţin de serie de fabricaţie. Vorbim despre arme care au putut fi fabricate de manufacturieri anonimi sau firme cu existenţa efemeră, care au activat perioade de timp foarte scurte. Vorbim despre arme care nu au fost niciodată înseriate, sau arme la care datorită vechimii sau a condiţiei în care se află nu au păstrat nici un element de identificare a mărcii sau seriei, cu atât mai puţin a anului de fabricaţie. După cum probabil bine stiti, obligaţia de a inscripţiona anul de fabricaţie pe arme a apărut abia în anul 1969 prin Convenția privind recunoașterea reciprocă a marcajelor de identificare a armelor de calibru mic. Astfel, în conformitate cu cele de mai sus, in majoritatea cazurilor, exact la piesele de colecţie cu valoare istorică mare, anul de fabricaţie poate fi imposibil de determinat. Este imposibil să soliciţi informaţii de acest fel de la firme şi manufacturieri care nu mai există. De exemplu, se ştie că după terminarea războiului Armata Roşie a transferat în Uniunea Sovietică toată industria de armament germană, cu tehnologie, maşini unelte, depozite cu piese, arhive şi chiar personal şi ne îndoim că de la guvernul rus vom putea afla informaţii privitoare la anii de fabricaţie a unor arme germane. În cazul în care veţi consulta un specialist, aşa cum ar fi normal în aceste situaţii, veţi afla că cel mai uşor lucru este determinarea anului în care arma a fost proiectată sau a apărut pe piaţă, la 80% dintre armele cu reală valoare istorică, anul de fabricaţie fiind aproape imposibil de determinat. De altfel, există în România instituţii specializate în acest domeniu, şi ne referim aici la Muzeul Militar şi specialistii acestuia, există Liste cu arme ce au fost proiectate pană în 1945 preluate din literatura de specialitate ale unor autori consacraţi. Am dori sa-i întrebăm pe iniţiatorii acestui proiect care este diferenţa între un pistol semiautomatic Colt Model 1911 proiectat şi fabricat în 1911 şi unul fabricat în 1943, sau în 1961 sau în 2013? Pe ce argumente stiinţifice poate sustine cineva ca un Parabellum 08 din 1915 este diferit de unul din 1942 sau din 1983? Oare un TT33 fabricat în 1934 este mai puţin periculos decat un TT românesc din 1953, dar care este mai important pentru colectionarul roman? Şi un ultim exemplu, un Walther PP sau PPK fabricat în 1930 se deosebeste prin potenţialul letal de unul produs la Manurihn în 1957 desi ambele sunt în calibrul 7,65? Şi ce relevanţă au toate acestea din vreme ce ele sunt destinate deţinerii şi nu portului şi folosirii. Cui îi folosesc asemenea interdicţii şi limitări? Toate acestea sunt specific perioadelor de dominaţie comunistă în care interzicerea accesului cetăţenilor la arme era unul din principalele metode de subjugare morală. Dar s-a gândit cineva la implicaţiile acestei prevederi? Aceasta îi va obliga pe proprietari să depună armele la un armurier autorizat, cu taxă de depozitare pentru valorificare, fiindcă dreptul de proprietate asupra contravalorii rămâne. Dar, conform legii, nu are cine să le cumpere, astfel că taxele vor fi enorme. Soluţia este casarea, dar pe lângă că acesta este imorală, iar conform legii patrimoniului şi ilegală, fiind distruse bunuri susceptibile de patrimoniu, implică probleme financiare şi juridice pe care cadrul legal nu le rezolvă. O altă alternativă, cea mai convenabilă pentru proprietarul frustrat, ar fi „pierderea” lor pe drumul de acasă la armurierul unde trebuiesc depuse. Urmările sunt suportabile: anularea permisului care oricum nu mai contează, o amendă care oricum e mai mică decât cumulul taxelor la armurier şi ce-i mai grav, pierderea din evidenţe şi a controlului asupra unui număr mare de arme de foc care au fost deţinute legal, către deţinători ilegali şi cu siguranţă mai puţin oneşti. Iar pentru că legea se aplică în mod egal şi muzeelor ca persoane juridice, imaginaţi-vă cu cât va fi diminuat patrimoniul acestora. Vă lăsăm să apreciaţi consecinţele distrugerii prin lege, la initiativa dumneavoastra, a bunurilor ce apartin patrimoniului cultural national. Aici putem constata câtă atenţie a acordat iniţiatorul redactării textului de lege în graba de a mai formula o interdicţie. Dacă persoanei ce deţine o funcţie ce implică …… I s-a acordat dreptul de a procura arme, atunci de ce este obligat să o înstrăineze? Culmea ridicolului. - Armele fabricate după anul 1938 trebuiesc depuse la un armurier - Armele proiectate înainte de anul 1945 trebuiesc depuse Întrebarea care se pune este CARE ARME SCURTE MAI POT RĂMÂNE ÎN COLECŢII? Către cine pot fi înstrăinate acestea, din moment ce prin lege distrugeţi şi piaţa pe care pot fi valorificate? ERONAT! Dreptul de a deţine arme pentru practicarea tirului nu se justifică doar pentru categoriile de persoane care practică „ tirul sportiv”. Există o mulţime de persoane care practică tirul de agrement sau chiar persoane care practică susţinut tirul sportiv, dar care încă nu au ajuns la categoriile de clasificare. Pe de altă parte eliminăm de pe piaţă categorii de arme care în alte ţări sunt comercializate, deţinute şi folosite fără restricţii. Se impune a informa legiuitorul că, calitatea de „antrenor „ şi „instructor” sunt meserii care se obţin în urma unor cursuri şi examene. Calitatea de antrenor este atestata de o diploma eliberată de o instituţie de învăţământ superior şi de un carnet de antrenor eliberat de Ministerul Sportului .... şi este eliberat pentru ca posesorul să se bucure de toate drepturile conferite de lege. Să nu permiţi deţinerea unei arme de tir este ca şi cum ai interzice unui şofer profesionist să conducă un autoturism dacă nu este angajat ca şofer. Câţi antrenori de tir au folosit armele la săvârşirea unor infracţiuni. Ne opunem vehement acestui articol. Mai mult, sunt antrenori care s+au relegitimat la cluburi sportive pentru a putea participa la competiţii oficiale. Mai mult, în acest domeniu ar trebui încurajată activitatea de promovare a probelor de tir de agrement şi sportiv prin acordarea dreptului de deţinere a unor cantităţi mai mari de muniţie. Acest aspect trebuie rediscutat şi modificat complet. Nu există criterii care să facă referire la „aptitudinile necesare detinerii şi portului de armee. În mod absolut lipsit de logică a fost introdusă încă pe vremea lui Ceauşescu obligativitatea unui control medical ce cuprinde investigaţii absolut irelevante şi inutile, menite numai să acoată bani din buzunarul cetăţeanului. Acest control medical ar trebui gândit nuanţat în funcţie de scopul pentru care este procurată arma. De exemplu, arma letală pentru tir se foloseşte într-un poligon amenajat, sub supraveghere calificată, se trage în condiţii controlate, asupra unor ţinte din carton sau metalice în condiţii bune de vizibilitate ţi iluminare, cu echipamente de protecţie pentru urechi şi ochi, ... Atunci pentru ce mai este necesară examinarea medicală, din moment ce tragerile se efectuează în aceleaşi condiţii cu tragerile de agrement efectuate de persoanele neautorizate care au acces în poligoane, numai pe baza buletinului? Probabil singurul articol bun din toată această iniţiativă. Din textele invocate tragem concluzia că ele fac parte dintr-o variantă nouă de lege pe care nu o cunoaştem neavând acces la ea. Se urmăreşte cu tot dinadinsul căutarea cât mai multor motive pentru a reduce numărul de deţinători de arme. Se respinge propunerea de incriminare ca şi contravenţie a nerespectări termenului de prelungire a permisului de armă invocându-se articole din codul penal în loc să se facă modificările necesare şi în acesta. Sau mai simplu, renunţarea la formula „valabilitatea permisului de armă” şi înlocuirea cu obligativitatea vizării periodice a permisului de armă. În felul acesta se evită intrarea sub incidemnţa art. 279 din Codul Penal. Propunerea de contravenţie pentru nerespectarea termenului susmenţionat pentru 6 luni şi abia mai apoi incriminarea ca şi infracţiune mi se pare o sancţionare graduală a faptei făcând diferenţiere normală între cel care a depăşit termenul cu o scurtă perioadă şi cel ce a neglijat acest lucru pentru mai mult de 6 luni. În felul acesta se vor elimina acele dosare de cercetare penală fără finalitate cu care SAESTurile îşi fac planul de dosare penale prin cheltuirea a timp, şi resurse pentru NUP uri, cauze nefinalizate în instanţe.. Este de mirare că aceste articole au fost produse de un jurist. În primul rând, la litera c), prin eliminarea formulei „cu excepţia cazurilor în care a intervenit reabilitarea”, sunt restrânse, încălcate drepturile cetăţeneşti. La litera d) nu se ţine cont de faptul că inculpat nu înseamnă neapărat vinovat Aceleaşi observaţii şi la art. 57 In acest context , vom solicita poliţiei clarificarea urmatoarelor aspecte: - Care este diferenţa din punct de vedere operativ între o armă cu aceeasi marca si caracteristici tehnice fabricată în anul 1939 şi una fabricată în anul 1937? Care este motivul pentru care una poate fi colecţionată şi cealaltă nu, care este plusul de pericol pe care îl prezintă armele de după 1938 faţă de cele fabricate înainte de acest an? - Care este diferenţa de pericol social între un deţinător de arme de tir cu aer comprimat care deţine două arme, faţă de unul care deţine 4 sau 5 ? - Care este intervalul de timp la care poliţiştii dotaţi cu arme de serviciu sunt testaţi din punct de vedere medical şi psihologic, în ce constau aceste testări şi cine le efectuează? Ca şi concluzie, considerăm propunerile de modificare a legii armelor abuzive, datorită faptului că încalcă mai multe prevederi ale Constituţiei României, respectiv art. 53 ARTICOLUL 53 Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. Ori, în această situaţie, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute pentru restrângerea unor drepturi cetăţeneşti. Procentul de 0.0011 de folosire abuzivă a armei nu este în măsură să pună în pericol „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor”. Pe de altă parte prin schimbarea legii în sensul propunerilor, se încalcă atât principiul dreptului dobândit, cât şi dreptul de proprietate asupra bunurilor. În cazul acesta, cetăţeanul va fi obligat să renunţe la bunurile proprii din motive neimputabile lui, prin această lege desfiinţând şi piaţa pe care eventual bunurile ar putea fi valorificate, efectele fiind similare unei confiscări sau naţionalizări. Să nu uităm că ani de-a rândul un număr impresionant de arme de colecţie de o valoare inestimabilă au luat drumul topitoriilor tocamai din ignoranţa şi comoditatea unor factori decizionali de la structurile de resort, prin acest fapt s-au produs pierderi irecuperabile de obiecte de patrimoniu, o sfidare a istoriei naţionale şi universale şi aşa cum spunea şi Iorga : „Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”. Vă rugăm să nu vă asumaţi greşelile unora pentru care cultura este ceva ruşinos. Considerăm că nu este necesară modificarea legii ci doar aplicarea corectă a ei. Dacă într-adevăr s-ar dori alinierea legislaţiei din România la cerinţele Uniunii Europene s-ar proceda la o relaxare a ei, la simplificare, la scăderea birocraţiei, renunţarea la idea că românul este o subspecie pe care legile europene nu-l pot struni, pentru el fiind necesară adaptarea legilor la specificul local. Singurul aspect pozitiv din acest proiect îl considerăm propunerea de a acorda acces armurierilor la Registrul Naţional al Armelor, acest lucru având ca efect reducerea birocraţiei şi modernizarea principiilor de abordare a fenomenului. O modificare a legii trebuie făcută în sensul conservării patrimoniului istoric, cultural, artistic şi tehnic pe care armele îl reprezintă, o lege în sprijinul colecţionarilor care şi-au asumat acest lucru, în sprijinul cetăţenilor oneşti pe care autorităţile nu sunt capabile să-i protejeze la fel ca în ţările care au fost date ca exemplu. O lege care să respecte opţiunea personală pentru un hobby ce implică folosirea armelor. O lege în favoarea celor mulţi şi împotriva celor puţini. Legiuitorul şi cel ce impune legea ar trebui să se concentreze asupra rezolvării punctuale a incidentelor, nu să impună măsuri globale care să mascheze imposibilitatea de a gestiona evenimentele. Cu respect vă rugăm să reconsideraţi necesitatea modificării legii şi să luaţi o decizie înţeleaptă pentru că altfel cetăţenii oneşti îşi vor pierde credibilitatea şi aşa mult încercată, şi vor apela la toate mijloacele pe care legea i le pune la dispoziţie pentru a-şi apăra drepturile. Acestea fiind spuse, domnule Prim Ministru vă rog să dispuneţi retragerea acestui proiect de modificare a legii păgubos, sau măcar cereşi împrealabil un studiu serios de impact, deoarece am senzaţia că cei ce au redactat aceste propuneri nu sunt conştienţi de problemele pe care le vor crea în încercarea de aplicare a lui. Lăsând la o parte nemulţumirea socială vă veţi confrunta cu probleme juridice extrem de grele. Cu stimă,
Posted on: Mon, 28 Oct 2013 23:12:08 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015