Cronică literară Structura fulgilor de zăpadă Nu am înţeles, niciodată, prea bine legătura ocultă dintre un spaţiu geografic şi stilistica psihică şi culturală emergentă, tipică acestui topos. Nici măcar atunci când Henri Coandă (om de ştiinţă, care va să zică, deci căruia nu i se puteau contesta rigoarea sau minima raţiune suficientă), în discursul său din Aula Facultăţii de Drept şi Filozofie, prilejuit de acordarea titlului de Doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti, în 1973, demonstra (am fost martor), cu diapozitive proiectate pe un ecran, că între structura fulgilor de zăpadă care cad pe un anumit teritoriu, semnificativ geografic (Tibetul, bunăoară, sau Maramureşul) şi stilul cultural, îndeosebi arhitectonic, există un izomorfism evident. Asemănarea era izbitoare. Mi-am adus aminte de lucrul acesta citind antologia lui Rodian Drăgoi, „Lumină de mireasă” (Editura Muzeul Literaturii Române, 2007), îngrijită şi elogios prefaţată de Marian Drăghici. Este evidentă unitatea de profunzime între poeţii de câmpie (Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, George Alboiu etc.): hipertrofierea realului la dimensiuni halucinante, uneori mitice. Nici Rodian Drăgoi, se pare, nu se sustrage acestei fatalităţi, dar, fire oarecum mai rebelă (s-a născut în 1951, în Segarcea Vale, lângă Turnu Măgurele, zona de baştină a lui Dimitrie Stelaru), poezia lui pare mai degrabă un act de frondă, al unui ins singuratic, născut parcă de la început damnat: „De mii de ani nu ţi-am mai scris Dumitre / cenuşa dintre noi a dat în floare / îţi scriu acum şi ştiu c-o să mă ierţi / sunt străbătut de-o rană călătoare // şi umbra mea e leoarcă de sudoare / spre palida ta casă alerg pe-un drum beteag / aş vrea să deschid uşa dar nu mai pot să intru / o namilă de greier s-a aşezat în prag”. L-am auzit prima dată citind, în 1975 cred, în cenaclul revistei Luceafărul, al cărui premiu l-a şi luat mai târziu (aceste premii erau, atunci, cele mai prestigioase pe care le putea lua un tânăr scriitor fără carte publicată; l-au luat, în timp, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Chifu, Al. Condeescu, Liliana Ursu, Mihai Arsene…). În contrast cu figura lui morocănoasă, parcă a unui mizantrop precoce şi vanitos, scria o poezie de o densitate şi frăgezime imagistică anormale, mereu în proximitatea imploziei. Aproape fiecare vers era o metaforă, un concentrat poetic autonom: „Acum toamna e o vulpe printre melancolici copaci / părul tău ca o lungă înserare a trecut // cuvintele mele mă caută prin ceaţă / despre mine îţi pot scrie că încă nu m-am născut // casele dorm rezemate de greieri / luna mătură frunzele căzute în ogradă // somnul tău este închiriat de fluturi / sub pământ tatăl meu a uitat să se radă”. Citită de la sfârşit spre început, poezia este la fel de „coerentă”. Cele mai multe poezii din acest volum „suferă” de acest minunat beteşug. Atunci, ca şi acum, mi-au plăcut. Chiar dacă sunt adeptul poeziei ca metaforă globală. O transformare radicală, în acest sens, s-a produs în poezia lui Rodian Drăgoi odată cu volumul „Poeme de trecere” (Editura Deliana, 2006), probabil cea mai gravă, adevărată şi tragică, în austeritatea ei, carte a autorului: „De o săptămână Ioana / e foarte bolnavă / nu mai coboară din pat / tuşeşte transpiră // nu ştie nimic despre mirosul / care a pătruns pe sub uşă / şi acum îi ronţăie fără grabă / papucii perdelele // întors de la farmacie cu buzunarele doldora de medicamente / intru în casă încet încet / să nu trezesc moartea ghemuită / sub preşul de la intrare”. Confruntat cu simplitatea de neînţeles a morţii, poetul descoperă, în sfârşit, vocea umană a poeziei. Ştefan Ioanid Astra, nr. 23 (310), octombrie 2008
Posted on: Tue, 15 Oct 2013 09:42:24 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015