Cum a rupt Natalia Gherman, ministrul moldovean de externe, tăcerea mieilor. După ani de muţenie, Chişinăul a dat glas. În cadrul vizitei sale la Moscova, Natalia Gherman a rupt tăcerea mieilor, ca să reluăm o metaforă din celebrul film hollywoodian despre canibalul Hannibal Lecter. Oamenii sovietici erau scumpi la vorbă Şefa diplomaţiei moldoveneşti le-a spus ruşilor fără echivocuri exact ce credem. Ce dorim şi spre ce aspirăm. Dar şi ce nu vrem, anulând astfel condiţia Republicii Moldova de victimă sigură a fostei metropole. Capacitatea de a spune ce gândim o are fiecare dintre noi. E o facultate intrinsecă a omului raţional. Atâta doar că aceasta adesea rămâne inhibată. Încremenită în proiect. Nevalorificată. Există mai multe cauze care perturbă aptitudinile noastre de exprimare liberă. Uneori ni se închide gura de mici copii. S-ar putea să ne fi pierdut curajul de a gândi liber când am fost pedepsiţi pentru vorbele spuse. Când am fost somaţi să stăm în banca noastră şi să facem ciocul mic. De cele mai multe ori însă lacăt la gură ne pun uzanţele sociale. Mediul de viaţă. Relaţiile la locul de muncă. Şi nu în ultimul rând, regimul politic. Mi-aduc aminte că, la cumpăna anilor ‘80-’90, pe valul perestroikăi, cea mai complicată problemă a reporterilor radio sau TV era să obţină un interviu. Omul sovietic era scump la vorbă. Ştiu asta nu din auzite. Acum două decenii şi ceva, fiind unul dintre conducătorii Departamentului de Actualităţi de la Televiziunea de Stat, n-aveam o sarcină mai mare decât să le oferim oamenilor, după decenii de tăcere forţată, posibilitatea să-şi spună păsul. Să-şi exprime opinia personală. Adesea însă nu puteai să le scoţi interlocutorilor două cuvinte nici cu cleştele. Cetăţenii chestionaţi în stradă, bunăoară, fugeau de jurnalişti ca de ciumă, iar cei care acceptau să vorbească de cele mai multe ori se bâlbâiau teribil. Nu se prezentau mai bine din acest punct de vedere nici elitele intelectuale sau persoanele publice. Fratele mai mare stă cu ochii pe tine Dificultăţi de a spune ceva în faţa microfonului sau a camerei de luat vederi aveau mai toţi. Şi elevii, şi pensionarii, şi muncitorii, şi conducătorii de întreprinderi, şi birocraţii, şi oamenii de ştiinţă. Nici oamenii politici nu erau mai breji. Cei mai mulţi dintre ei ori tăceau ca partizanii, ori îşi pierdeau şirul vorbelor de îndată ce deschideau gura. Ca să lege o frază mai de Doamne ajută trebuia s-o citească neapărat de pe hârtie. Excepţie făceau scriitorii, actorii, interpreţii, jurnaliştii şi profesorii universitari. Cu alte cuvinte, puteau vorbi oamenii care, în virtutea intereselor profesionale, practicau exprimarea orală. Tocmai de aceea, anume aceştia dădeau tonul în dezbaterile politice ale vremii. Majoritatea taciturnă rămânea mută în public nu pentru că nu avea nimic de spus. Şi nu pentru că ar fi fost neroadă de la un capăt la altul. Ea tăcea pentru că purta în gură căluşul fricii. Al terorii comuniste care îi atrofiase capacitatea de a spune lucrurilor pe nume. Sub puterea sovietică, vorba lui George Orwell, fratele mai mare stătea cu ochii pe tine. În URSS nu exista nici dezbatere publică, nici gândire liberă. Oamenii erau înghesuiţi în tiparele propagandei de partid şi forţaţi să se exprime în termenii prefabricaţi de gazeta „Pravda”. Vorbirea normală fusese înlocuită cu limba de lemn. Acelaşi Orwell ar fi spus: cu „Nouvorba”. Mahalagisme în loc de gândire liberă Dispariţia imperiului răului şi căderea cortinei de fier au descătuşat lumea. Îşi croia drum exerciţiul spiritului critic. Oamenii au început să se obişnuiască să-şi exprime punctul de vedere. Numai că problema nu e rezolvată definitiv nici astăzi. E încă mult până departe. La ora actuală e mare gălăgie în spaţiul public. Ei şi ce? Înseamnă oare asta că oamenii au învăţat să-şi expună părerea proprie? Să vorbească ce gândesc? Mă îndoiesc. Bălăcăreala de la miting sau gâlceava din Parlament nu-i încă o probă a curajului de a spune adevărul verde în faţă. Necontenita zarvă şi proverbialele şicane reciproce dintre liderii partidelor de guvernământ, de exemplu, nu fac dovada faptului că ei au devenit adevăraţi bărbaţi politici. Că şi-au dezvoltat aptitudinile de a vorbi fără înconjur. Nu este deloc greu să-ţi rupi pieptul în confortul Parlamentului. Să te zborşeşti la oponentul tău când ai siguranţa că nu vei păţi nimic. E mult mai dificil însă să spui lucrurilor pe nume când eşti antrenat într-o luptă veritabilă pe plan extern. Acolo unde există riscul unei riposte cu efecte imprevizibile. Până una-alta, disputa noastră publică adesea nu depăşeşte limitele abrutizante ale proptitului braţelor în şolduri sau ridicatului poalelor în cap. Modul de exprimare al fruntaşilor vieţii noastre politice în mare parte este mahalageală curată. Mitocănie dizgraţioasă. Autismul politic Când trebuie să exprime interesul nostru naţional fără ocolite, cei care ne reprezintă ţara în jocurile politice internaţionale adesea devin autişti. Se ascund după deget. După eufemisme banale. După false formule diplomatice. I-aţi auzit pe mulţi dintre politicienii de la Chişinău să le spună ruşilor că ocupă încă o parte a teritoriului nostru naţional? Că noi detestăm puterea sovietică care a fost în esenţa ei o forţă colonială? Că Republica Moldova e cel de-al doilea stat românesc? În cercurile politice de la Chişinău se consideră că Rusia e o mare putere şi de aceea sinceritatea în relaţiile cu aceasta ar putea să ne coste scump. Că nu trebuie să sărim peste cal. Că-i primejdios să zădărâm ursul. Toate aceste justificări de doi bani nu sunt altceva decât un tip de „nouvorbă”, după cum ar fi zis Orwell. La mijloc e lipsa de curaj de a gândi liber. Înţeleg bine că în relaţiile externe nu poţi şi nici nu-i nevoie să spui mereu tot ceea ce ştii sau tot ce vrei să faci. Nu însă despre limbajul diplomatic indispensabil este vorba, ci despre nevoia de a fi inteligibil. De a fi explicit. De a fi înţeles. De a avea demnitatea de a vorbi pe şleau când situaţia o cere. Teama de a spune ce crezi cu adevărat dovedeşte slăbiciune. Iar slăbiciunea în politică este o invitaţie să fii călcat în picioare. Este tăcerea mieilor înainte de a fi trimişi la abator. Războiul întru cuvânt Când politicienii noştri se căznesc, printr-o exprimare ambiguă, să împace capra cu varza, ei nu fac decât să încurajeze agresiunea. Să îndemne ursul pofticios să nu se mai mulţumească doar cu o tartină de miere, ci să-şi bage botul în stup până-n fund. Natalia Gherman i-a spus răspicat lui Lavrov la Moscova câteva cuvinte pe cât de simple, pe atât dar limpezi. „Nu vom intra în Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan”. Republica Moldova face parte din Europa, iar Asia este incompatibilă cu noi. Omologul ei rus a rămas tablou, auzind în sfârşit ce vrea Chişinăul. Capacitatea de a spune ce gândeşti e o armă mereu subtilă în politică. Ţările Baltice, care o au demult în dotare, au câştigat datorită ei bătăliile lor pentru Europa şi democraţie, fiind astăzi mult înaintea Republicii Moldova. Pusă în aplicare de Natalia Gherman în timpul ultimei ei vizite la Moscova, arma cuvântului potrivit la locul potrivit a intrat în sfârşit în arsenalul nostru politic. Acum privirea „fratelui mai mare” care ne mai timorează încă ne va cere să ridicăm mâinile sus şi să ne predăm. Dacă nu vrem să revenim la condiţia de victimă care nu are nimic de spus, vom refuza dezarmarea. Şi vom începe a trage cu adevărat în războiul întru cuvânt. Petru Bogatu.voceabasarabiei.net
Posted on: Tue, 06 Aug 2013 16:29:01 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015