Cuvânt in absentia la lansarea cărții Dragul meu turnător Doamnelor și domnilor, Mi-ar fi plăcut tare mult să fiu astă-seară alături de dumneavoastră. Așa, mă simt ca un copil bolnav de scarlatină care se uită trist din odaia lui la joaca prietenilor de pe stradă. Nu e, cred, întâmplător că ediția aniversară a Jurnalului de la Păltiniș (se împlinesc acum, în noiembrie, 30 de ani de la apariție) iese în același timp cu Dragul meu turnător. Între cele două cărți există o subtilă legătură, iar în viața mea de „autor” se închide un cerc: Crima pe care Securitatea se căznește s-o identifice în Dosarul meu este descrisă pe larg în Jurnalul de la Păltiniș. Propoziția fundamentală a lui Noica în Jurnal este aceasta: „Orice infern e suportabil dacă paradisul culturii este cu putință”. Noica ne dusese pe câțiva „tineri înzestrați” (cum ne numește unul dintre informatori) în Paradis. Imperiul lui chiar că nu era din lumea de aici. Cufundându-ne în paradisul culturii, Noica ne-a luat în brațe și ne-a trecut peste râul de pucioasă al istoriei în care intraserăm de două decenii. S-a petrecut cu noi în anii aceia ceva de felul trecerii magice din basmul Tinerețe fără bătrânețe, când Făt-Frumos, călare, zboară peste pădurea unde păzeau, „ziua și noaptea cu nedormire”, „toate fiarele cele mai sălbatice din lume”. Cum îndrăznise cineva să părăsească tărâmul ființei finite? „D-abia, d-abia atinse cu piciorul vârful unor copaci și deodată pădurea se puse în mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă în cap.” Crima noastră era că evadaserăm, sub îndrumarea cuiva, de pe tărâmul gândirii finite. În zborul lui, Noica ne-a trecut peste pădurea-în-care-se-gândea-la-fel. Și au urlat atunci toate dobitoacele care păzeau țarcul gândirii uniforme. Dragul meu turnător este povestea urletului acesta. Pentru a doua oară în viață (existase deja, în anii 60, un „lot Noica”) Noica evadase, cu un grup de tineri, pe tărâmul interzis al gândirii pe cont propriu. A sustrage gândirea de sub jurisdicția Partidului era, se pare, crima cea mai mare pe care o putea comite un intelectual în anii aceia. Dobitoacele pădurii, paznicii noștri, cei care urlau când atingeai cu piciorul, vrând să treci peste el în zbor, un copac, erau „lucrătorii Securității” și informatorii lor. Cartea mea este o poveste despre „fiarele pădurii”, despre mutanții care, trebuind să amendeze orice formă de zbor, au spus adio conștiinței. Este povestea transformării unei societăți de semeni în una de dușmani. Este o poveste tristă. Dar e și frumoasă. Tot ce înțelegem până la capăt e frumos. Iar când înțelegem răul din lume, este și eliberator. Câteva mulțumiri – Această carte nu ar fi existat fără mâna pe care mi-au întins-o, pe parcursul lucrului, câteva ființe alese, cu toții angajați ai CNSAS. Dl profesor Virgil Țârău, vicepreședinte al CNSAS, mi-a dăruit, de câte ori am păși pragul arhivelor instituției, zâmbetul cald al amfitrionului care își primește cu drag musafirul și se bucură de prezența lui acolo. Doamna Germina Nagâț, punându-mi la dispoziție cu grație și eficacitate toate documentele de care aveam nevoie, m-a obligat, moralmente, să scriu această carte. Mi-ar fi fost rușine de ea să n-o scriu. Scriind-o, am încercat deopotrivă să onorez strădania celor care se dedică acolo, în deplină discreție, unei munci a cărei miză este încă departe de a fi cântărită cu adevărata ei măsură. Dl consilier juridic al CNSAS, Mihai Ionescu, cel care a formulat din partea CNSAS, în fața Curții de Apel București, Secția Contencios Administrativ, în sute și sute de cazuri, acțiunea de identificare a ofițerilor ca „lucrători ai Securității” – de fapt ca agenți ai poliției politice din România – a făcut cu putință, prin succesul faptei sale, accesul meu la dosarul „ofițerului de caz” Ion Pătrulescu. Fără el, capitolul-cheie din carte, „Apărarea maiorului Pătrulescu”, nu ar fi putut fi scris. Așa cum nu ar fi putut fi scris fără sentința judecătorului Monica Niculescu. Sentința pe care domnia sa a dat-o, de grevare a „acelor libertăți care conturează personalitatea unui om și care dau măsura demnității acestuia”, a rămas sentința definitivă a procesului care a atestat calitatea ofițerului ca „lucrător al Securității”. Către Dan C. Mihăilescu, care a acceptat să vă vorbească despre cartea mea, mă întorc cu reverența celui care știe că ai nevoie de un prieten pentru a-ți putea oglindi în el valorile vieții tale. Pentru echipa de la Humanitas, care a pregătit cartea pentru tipar în condiții impecabile, nu am suficiente cuvinte de mulțumire. Vă mulțumesc că sunteți aici. Gabriel Liiceanu
Posted on: Tue, 29 Oct 2013 18:47:01 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015