Da, m-am născut în Republica Populară Română. Da, am fost pionier, UTC-ist, membru al Partidului comunist, da am visat să se termine odată cu comunismul, dar n-am făcut nimic pentru asta în afara discuţiilor înfocate cu prietenii şi statul cu urechea pe ce ne învăţa Radio Europa liberă. Da, am citit tot ce a însemnat poveste românească îndemnat de şcoală şi de visele pe care le puteam trăi, uitând de urâtul şi frigul iernilor sărace. Am citit despre prinţi şi prinţese, despre happy end-uri şi oameni cinstiţi, am învăţat istoria României aşa cum au vrut-o alţii, am regretat insurecţia din ’44, cu gândul că dacă ea n-ar fi fost eram şi noi europeni de mult mai de mult timp, că în locul conducerii comuniste de peste 50 de ani, aveam un rege, o regină, o familie regală care să ne scape de sărăcie şi nedreptate. Toate aceste personaje pentru copilul, adolescentul şi maturul din mine făceau parte din lumea indusă de basmele româneşti şi internaţionale, totul era strălucitor, opulent şi plin de bunătate. A venit anno domini 1989 când teoretic am scăpat de temeri şi angoase, de umbrele care veşnic mă speriau, gândindu-mă că ele ascund ceva rău, ceva care oricând te poate duce spre pumnul în gură nu numai la figurat ci chiar la propriu. Ne-am zbătut descoperind că democraţia nu-i simplă, că venim dintr-un noroi moral infectat de comunism, în care eram, după doctrină, proprietarii comuni ai ţării, dar n-aveam nimic. Au venit noii lideri, care de fapt erau aceiaşi, cu un discurs rusofil puţin cosmetizat, am reuşit să descoperim că am schimbat un rău cu un alt rău, că nu facem nimic cu democraţia asta care pare nimic altceva decât o curvă ce şi-a pierdut intenţionat condicuţa. După dezamăgirea căzută greu şi fără reacţie, ne-am deşteptat puţin şi am pus mâna pe cărţile de istorie altele decât cele învăţate şi ne-am amintit că odată România a avut un rege, că ţara a fost alta sub Carol al II lea, că dintr-o dorinţă a unei Europe hulpave, ne-am lepădat de regalitate oportunişti cum suntem ca naţiune. Au început zbaterile de a ne readuce trecutul şi pedigree-ul în ţară, ne-am certat, înjurat şi scuipat unii pe alţii, fiecare fiind liber, democratic, să aibă o părere despre cine vrea să-l conducă. După lupte ”seculare” l-am adus pe rege în ţară, pe el şi familia sa, cu istoria şi poveştile exilului occidental. Ca un popor milostiv şi credul, am înghiţit fără apă prafurile dorinţei de a schimba ceva în favoarea noastră de către capetele încoronate, am fost în stare să facem chetă pentru a răscumpăra oaselor domneşti averile confiscate, nu de alta dar săracul întotdeauna împarte colţul lui de pâine neagră şi uscată, dacă ştie că reuşeşte să facă o bucurie, să stâmpere o foame mai mare ca a lui. Aşa că ne-am cazat trecutul, i-am restituit averile şi ne-am făcut că nu ştim despre can-can-urile trecutului, că ele sunt doar invenţii ale răuvoitorilor. Ciudat pentru mine a fost faptul că după recuibărirea de drept a foştilor stăpâni, am constatat că familia e foarte mare, că osul domnesc e ca un femur de dinozaur, că pe zi ce trece se tot înmulţesc nepoţii şi nepoatele, personaje ce au legătură cu România şi trecutul ei la fel cum am eu cu poporul chinez. Au apărut o sumedenie de personaje foste mâncătoare de pâine cu marmeladă şi untură în loc de unt, toate trase la faţă şi plânse de-a lungul exilului de dorul plaiurilor unde nu s-au născut, toate cu cel puţin un tălmaci de limbă pentru a înţelege ce dracu bălmejesc românii. Rrrr-iţi şi confuji între franceza de pension , engleza de universităţi cu ştaif şi taxe cât juma’ din PIB-ul României , i-am primit cu pâine şi sare şi cu respectul pe care bănuiam că-l merită. Printre personajele făcând parte din acest arbore genealogic mare cât un sequoia multi secular, a apărut şi un personaj care am aflat că este prinţul Paul de România, descendent direct din Carol al II lea, împreună cu consoarta sa, una ce auzea bine româneşte ca şi el. Eleganţi peste poate, m-am întrebat de multe ori ce greu le-o fi fost prin străinătăţi tânjind să se întoarcă acasă la câinii dintre blocuri şi gunoaiele ridicate de compania de salubrizare doar când dau peste container şi put ca un depozit de hoituri uitate la soare. Interesant personajul pentru mine, deoarece au trecut ceva ani de când e în România, dar nu s-a lipit limba română de el şi nici de ea, dovadă că au o genă mai bengoasă şi mai puţin dispusă la a cocheta cu latinitatea. Mă gândeam că ştiu români, născuţi în România, care au plecat de puţină vreme în Occident, în ţări cu limbi greu de învăţat şi care au ajuns în scurt timp să vorbească ca localnicii, fără să fi făcut universităţi înalte şi fără să fi participat la niciun dineu al familiilor imperiale din Europa. Tot eu cu imaginaţia mea buclucaşă şi veşnicul beculeţ aprins, m-am distrat la gândul că în România, cheful de jucat în pat şi făcut copii vine mai des şi cu rezultate, pentru că familia prinţului a crescut , ceea ce n-a reuşit prinţesa pe Tamisa sau Sena, a reuşit pe Dâmboviţa, adică să ne mai bucure cu un urmaş regal, cine ştie mâine poimâine vreun politician înalt, dacă nu chiar conducător de naţiune. Mici şi picante certuri familiale au ţinut aprinsă atenţia vis a vis de familia, marea familie regală, ele făcându-mă să cuget la scopul revenirii marii familii în ţară. Averi revendicate, terenuri, palate, bunuri peste bunuri dar nimic pentru noi ci doar pentru ei, adică noi teoreticii proprietari comunişti, trebuia să le dăm înapoi domnilor ce le-au dat bunicii şi străbunicii noştrii, nu de alta dar când s-au încoronat străbunicii lor regi în România, n-au venit cu palate şi averi aici, le-au dobândit din sudoarea celor ce odată se numeau ţărani români, muncitori români, cei ce de-a lungul anilor n-au reuşit să pună pentru ei două cărămizi una peste alta, dar care au zidit palate pentru alţii. S-au dat destule înapoi, un om cu capul pe umerii lui poate s-a gândit câte burţi are un prinţ sau o prinţesă, de câte paturi şi camere are nevoie peste cele câteva zeci ale unui palat, de câte maşini şi case de vacanţă, cînd noi mâncăm doar pentru stomacul genetic unul, dormim în acelaşi pat pe care nu l-am mai schimbat de ceva ani şi ne ferim unii pe alţii în aceleaşi câteva camere strâmte primite de la comunişti gratis şi apoi răscumpărate de la democraţie, deşi e un paradox să-ţi plăteşti un bun care era oricum al tău. Mai deunăzi prinţul pentru cine vrea, pentru mine cetăţeanul, s-a trezit să mai revendice ceva, ceva ce a descoperit alteţa sa, pentru cine vrea, pentru mine dânsul, ceva ce dacă nu primeşte înapoi îi va dăuna grav sănătăţii. E vorba de nu ştiu ce parte din nu ştiu ce avere, pe care dacă statul nu i-o poate da, atunci ar putea să-i dea la schimb… Complicată combinaţia şi peste toate cu acea imagine a unui leş de care trag mai multe hiene, ce au grijă să se muşte pentru o bucată mai bună, ce să le potolească o foame pe care nu o au, dar de care suferă, hiene ce după ce se satură vor jeli hoitul pe care tocmai l-au mâncat , sub privirile bieţilor coioţi hămesiţi, ce nu mai au ce roade de pe oasele descărnate. M-a revoltat această ultimă dorinţă a unui personaj pe care eu nu mi-l recunosc ca fiindu-mi concetăţean, pentru că, cu sau fără el viaţa mea e aceeaşi, mă trezesc la aceeaşi oră pentru a merge de mulţi ani la muncă cu bucuria că pot aduce acasă copiilor mei aceeaşi bucată de pâine care dacă mă gândesc bine n-a fost niciodată mai albă sau mult mai mare, pentru că m-am născut să n-am, dar să mă mulţumesc cu puţin şi să mă bucur de lucrurile simple dăruite de viaţă. Nu lansez cărţi şi nu merg la dineuri, nu visez la altceva decât ca mâine să fie măcar ca azi şi să fim sănătoşi, nu vreau body guarzi , ceai englezesc la micul dejun şi homari la prânz, scăldaţi în vinuri nobile, nu-mi îmbrac nepoţii în uniforme militare şi nici nu mă gândesc să joc un rol de patriot, dar mă gândesc din ce în ce mai serios, la ce va fi mâine dacă din arborele ăsta hulpav se va mai desprinde vreo mlădiţă care să îşi revendice pământul de sub blocul în care locuiesc. Dezamăgirea mă face să nu mai cred nici în John Lennon……
Posted on: Sun, 14 Jul 2013 09:21:51 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015