Daca tot stai pe fb cu cafeaua in fata, zic sa lecturezi un fragment din volumul al doilea al romanului "Traind clipa". Lectura placuta si intreba-ma daca ai nedumeriri in legatura cu fragmentul. " Sunt gata să bag mâna în foc că, dacă adorm, o iau iar pe cărări necunoscute. Ajung, Dumnezeu mai ştie unde, ca să mai trăiesc încă o experienţă. Doar au mai trecut încă şapte zile peste cele duse deja. E lege de acuma, trebuie să mai fac, la fix astea şapte zile, un popas în timp şi în lume. Şi tot gata să bag mâna în foc sunt, fără să mă ard, că ştiu deja de acum cine va muri în această a patra incursiune în timp: eu voi fi cea care voi sfârşi în plină floare a tinereţii. Oare când se vor termina toate acestea? Şi ce Dumnezeu pot să însemne? Aproape că nu mi-aş mai dori să ştiu, dacă, într-un fel, oricum ar fi el, aş lua legătura cu Cristi. Cum te mai întăreşte Dumnezeu ăsta şi cum te mai duce viaţa... În prima clipă, când a ieşit pe uşă în seara aceea, am crezut că nu mai apuc dimineaţa. Că mă sfârşesc ca lumânarea. Dar uite, timpul curge picătură cu picătură şi nu mor. Nici din cauza asta, nici din altele. De ce nu vine somnul? De ce nu mă potopeşte cu vălurile lui de ceaţă? Îl aştept, sunt şi eu curioasă unde mai ajung, unde mai poposesc. Poate că ar trebui să vorbesc cu cei din familia lui Cristi, poate că ar trebui să nu mă mai feresc de toţi prietenii lui. Poate că Felicia, cu care am vorbit zilele trecute la telefon, are dreptate: sunt, în legătură cu ce i-am făcut lui Cristi, de neiertat. N-am nicio scuză. Aşa cum zice ea, ce treabă avea coada vacii cu ştampila primăriei? Bine, l-am văzut pe Şerban cum moare în mâinile mele, din vina mea sau nu, dar Cristi ce treabă avea cu asta? De ce trebuia să mă port cu el aşa? Ceea ce nu înţelege Felicia în cazul logofătului, este sentimentul copleşitor de vinovăţie, care mă încearcă. Şi, aşa cum i-am tot spus lui Cristi multă vreme, nu înţeleg. Sunt lucruri pe care nu le înţeleg. Şi viaţa mea se va aşeza doar în momentul în care voi înţelege. Dar deocamdată nu reuşesc să găsesc nicio explicaţie. N-am mai auzit pe nimeni să trăiască o aşa experienţă, cum trăiesc eu. Uite şi acum, mi se întretaie gândul ăsta, tocmai exprimat cu o nouă viziune. Sunt o tânără, după cât constat că sunt de înţepată şi de încrezută, din lumea bună a oraşului. Ce oraş, ce oraş, caut singură să descâlcesc. Poate, dacă se schimbă anul, este şi locaţia alta. Dar, din locurile pe unde mă plimb, din discuţiile pe care le am cu cuconeturile asemenea mie, înţeleg lesne că este vorba tot despre Ploieşti. Tot aici am ajuns? N-am şi eu niciun pic de imaginaţie, ce naiba... De ce n-oi fi încercând şi alte locuri, dacă tot le am cu bântuitul şi cu plimbatul? Aşa de “naţionalistă” sunt şi când bântui prin timp? Poate altă dată. Acum sunt în Ploieştii verii din 1819. Sunt o femeie deşteaptă, ştiu din prima astfel de lucruri. Şi, la obor se organizează, în vederea zilei de Sfântă Măria Mare, bâlci mare, care ţine ca tot bâlciul care se respectă, trei săptămâni bătute pe muchie. Tot oraşul s-a mutat parcă acolo, cu mic, cu mare, cu sărac şi bogat. Pastrama sfârâie îmbietor şi vinul curge-n valuri. Plus că, au venit şi câteva comedii, nişte scrâncioburi care se învârtesc şi fac fetele mari din bâlci să ameţească numai când le privesc. Făcându-mi vânt cu evantaiul adus de la Paris de tata, om de vază al oraşului – vrea să deschidă, ca să vedeţi cu cine aveţi de-a face, o fabrică de narghilele în Bucureşti - ferindu-mi rochia de crinolină de praful drumului, neplecându-mi privirile peste muritorii de rând, cu care, păzit-a sfântul, nu vreau să am de-a face în veci, ajung cu un grup de prieteni şi cu logodnicul meu în bâlci. N-am mai fost la aşa manifestări, ziceam mereu că sărbătorile astea sunt pentru mârlanii de cizmari şi nespălaţii de croitori, dar prietenele şi bărbatul cu care trebuie să mă mărit au insistat, aşa că, iată-mă în bâlci. Sunt, am mai spus, încrezută, dar pentru că sunt foarte încrezută, mai precizez odată asta. Aproape că nu-mi vine să cobor din înaltul în care trăiesc, nici ca să fiu cu aceşti prieteni la masă. Mă deranjează mirosul de friptură din bâlci – ca la calici, nu-mi plac muştele care roiesc pe lângă mine, nici copiii care se zbenguie nestruniţi de părinţi, nici paharele slinoase din care lumea bea bragă, nici comedianţii care bat bâlciul de la un cap la altul. Sunt obişnuită cu locurile fine, cu mâncărurile delicate, cu lumea bună şi aleasă. Dar dacă au insistat cu toţii, ce era să mai fac? Chiar tata mi-a zis să nu fac notă discordantă de restul cucoanelor şi să mă duc... Că nu mor... Logodnicul ăsta al meu e drăguţ şi de familie bună. Îmi face mai demult curte, dar nu ştiu de ce nu simt pentru el vreo pasiune covârşitoare, cum am citit în romanele franţuzeşti - pe care mi le-a adus părintele meu - că trăiesc unii. Mama mă asigură că asta vine după căsătorie. Nicio fată, la început, nu moare de dragoste pentru cel pe care îl va lua de bărbat. Tata mi l-a ales pe Anton, a spus că este moştenitorul unei averi colosale şi nu se poate să nu unim cele două averi. Am fost de acord. Nu e urât, nici prost şi se poartă frumos cu mine. Plus că, aşa îngâmfată cum sunt eu, nu obişnuiesc să nu-l ascult pe tata, la care ţin mult. Chiar mai mult ca la mama, care e uşor ştearsă şi fără personalitate. Eu am ambiţia şi voinţa fără margini a tatei. Eu, ca el, sunt gata să calc peste orice, ca să-mi ating scopul. Dacă trebuie, pălmuiesc slugile de faţă cu toată lumea prezentă la petrecere şi nu am remuşcări, nici regrete, nici jenă. Ele, toate acestea, există pentru oamenii slabi. Pentru învinşi. Dar eu vreau să fiu, să rămân o învingătoare. Pentru toată viaţa... Stăpână a celor două mari averi, nu pot să nu fiu învingătoare şi fericită. Şi va veni şi iubirea. Aşa zice mama, aşa zic şi prietenele. Aşa că, mă voi mărita cu Anton. Sunt prinsă în astfel de gânduri, când lângă noi, chemaţi de logodnicul meu şi ceilalţi bărbaţi de la masă, care vor să asculte o cântare tocmai lansată în Bucureşti, se opresc doi lăutari din bâlci. Îmi îngheaţă sângele în vene şi-mi ascund mâinile încărcate cu inele şi brăţări, în pliurile rochiei. Să nu-mi ia vreunul, cât ai zice lăută, bijuteriile de pe mine. Că am auzit eu că ţiganii ăştia ştiu să facă tot felul de farmece. Numai ce se uită la tine şi te înnebunesc, îţi iau şi dinţii din gură, dacă sunt de aur, îţi iau tot, de te lasă în pielea goală. Doamne, ce-am ajuns, să-mi cânte ţiganii ăştia din lăute la urechi... De nu m-ar vedea bogătaşele târgului cum ascult la menestrei, că nu mă mai invită la ele la masă în veci. Unul dintre lăutari, despre care Anton zice că e armean, nu ţigan, cu ochii ca marmura neagră din casa viitorului meu soţ, se aşează paralel cu mine şi-şi însoţeşte cântarea din lăută de voce. Ascult fără să vreau versurile pe care le cântă şi trebuie să recunosc că are glas mângâietor, dulce, mlădios: “Foaie verde lobodă, Ah, draga neicăi, Când toca la Radu Vodă, Draga neicăi, Şedeam cu puica de vorbă. Şi-o ţineam de cingătoare, Oh, draga neicăi, Şi-mi jura pe sfântul soare, Draga neicăi, Că de altul n-o mai doare...” Nu ştiu de ce simt, deşi nu-l privesc pe cel care cântă, un junghi ca de pumnal în inimă. Nu ştiu ce din mine îmi spune că lăutarul se uită la mine altfel de cum ar trebui s-o facă. Întorc către el o privire furioasă, de să-l scufund din prima pe obraznic, în lagunele veneţiene ale ochilor mei. El zâmbeşte cu toţi dinţii şi parcă zăresc un colier de perle în gura lui. Şi, exact cum am bănuit, mă priveşte într-un fel aparte. Nu, că m-a zăpăcit cu totul, doar uitându-se la mine a reuşit să facă asta. Nefiresc, sângele bubuie în tâmple de să-mi iasă prin urechi şi prin gură, de la atâta presiune. Am vrut doar să-l învăţ minte pe tânărul ăsta cu obrazul frumos, ca de cadână, şi cu ochii ca măslina neagră. De aia am privit spre el. De aia l-am înfruntat. Şi când colo... Ştiam eu că ţiganii ăştia se pricep la farmece. Ştiam că te pot hipnotiza doar uitându-ţi-se în ochi. Iacă-tă! Poftim... Şi, în vreme ce nu-şi smulge luminiţele negre dintr-ale mele, cântă mai departe: „Dar aseară-am prins-o-n faţă, Draga neicăi, Cum o ţinea altu-n braţe, Of, draga neicăi, Cum o ţinea altu-n braţe. Şi răzimaţi în coviliţă, Of, draga neicăi, Îşi dădeau de zor guriţă, Draga neicăi, Îşi dădeau de zor guriţă”. Fără să vreau şi fără să ştiu, îmi simt obrajii arzând ca de para focului şi un zâmbet de-o clipă îmi înfloreşte faţa. Privirile ni se întâlnesc şi, pentru că el, obraznic, le susţine pe ale mele cu fermitate în luminile jucăuşe, îmi promit să-i spun tatei acasă să facă ce-o şti, dar să-l alunge pe lăutarul ăsta nesimţit, că e nesimţit, serios, din oraş. Nu-l mai vreau în târgul în care trăiesc eu. Ba, să-i tragă şi câteva nuiele pe spinare. Să-l doară... Cum să mă înfrunte el pe mine cu privirile alea negre, de om ieşit din cazanul lui Scaraoschi? Pe mine?! Mişc evantaiul mai repede ca de obicei, ca să mă răcoresc de aşa gânduri. Şi el, ca un nesimţit, de faţă cu toată adunarea de la masă, îmi spune: „Frumoasă eşti, jupâniţă şi ai naibii ochi de leac pentru omul bolnav de piept mai ai!” Râd cu toţii, ca de o glumă bună, dar eu ştiu că nu mai e de râs. Mi-a făcut ceva afurisitul ăsta, nu ştiu ce, dar mi-a făcut ceva. Parcă m-a fermecat. Şi logodnicul meu nu se lasă, tot mai vrea să-i cânte lăuta la ureche. Şi lăutarul cântă, că doar de pe urma lăutei mănâncă şi el o pâine. „Vine dorul despre seară, Despre zori el vine iară, Şi-mi grăieşte şi mă-ntreabă de ce sunt cu faţa slabă. Eu zic dorului cu jale c-am iubit fără de cale. Şi zic dorului plângând, C-am iubit fără de rând. Dorul râde şi se duce, Bate-mi-l-ar sfânta cruce!” De ce se învârteşte lumea cu mine, dacă nici nu m-am dat în scrânciob? Şi trec, una după alta zilele. Deşi nu-mi plăcea în bâlci, acum, cum vine vorba, treabă n-am, dar cale-mi fac pe aici. Cel mai adesea, îl văd, mă întâlnesc prin bâlci cu David. Nu bat drumul degeaba. Aşa am aflat că îl cheamă pe tânărul cu ochii negri, care cântă din lăută. Nu-l bag, desigur, în seamă, doar privirile ni se înlănţuiesc nebune când ne vedem. Într-o zi, a cântat la masa unor boieri, dar am ştiut că e, de fapt, pentru mine cântarea lui: „Puica trece şi zâmbeşte Şi-a mă zări nu voieşte...” Apoi, la o petrecere de acasă de la logodnicul meu, a fost chemat să cânte taraful lui David. Am ştiut atunci că sunt pierdută. În grădina întinsă cât un parc din capitala Franţei, aşa cum am văzut eu când am fost acolo cu tata – în zilele noastre nu mai găseşti aşa întinsoare - mi-am dat seama că el şi eu nu suntem un ţigan şi-o cucoană, suntem doar, ca alte mii la fel, un bărbat şi o femeie. Şi patima de care mă plângeam că n-o cunosc, am simţit-o când el m-a luat, cu dragoste, în braţe. M-a înlănţuit, deşi mai mă dădeam, mai nu mă lăsam, cu braţele lui puternice şi am crezut că am ajuns în Rai. Nu, nu e adevărat ce spune lumea că raiul e în cer şi dai de el când treci dincolo, la Sfântul Petru. E pe pământ. E aici, în târgul Ploieştilor, în braţele lăutarului nebun, care îşi ridică ochii, fără nicio apăsare, la o fată de neam. E inutil să mai spun că, împotriva oricăror raţiuni şi percepte, între noi doi se iscă, vâlvătaie, iubirea. Povestea curge dulce, dulce de tot, precum cântecul lui din rărunchi. Şi mă gândesc că, nu ştiu cum, nu ştiu când, ea se va sfârşi, pentru că eu, foarte curând, sunt datoare cu o moarte. Tot timpul m-am gândit că mor. Eu mor... Aşa trebuia să fie. Aşa că, atunci când tata a aflat de noi doi şi a jurat că-mi omoară lăutarul, n-am crezut nicio clipă că e pericol de moarte pentru el. Eu eram cea care, conform evidenţelor de până acum, trebuia să mor. Nici când tata l-a împuşcat în piept şi sângele a ţâşnit pe crizantemele şi tufănelele albe, nu am crezut că moare. Am mai apucat, de faţă cu tata, furios la culme, să-l mai sărut odată pe ochii lui atât de negri şi de sfredelitori. Şi s-a stins. Nu înţeleg: de ce el iar? De ce nu eu? Aşa era jocul: odată el, odată eu... Iar mă trişează Dumnezeu. Iar mă cufundă în angoase. Ce să mai înţeleg din tot? Am sperat că, de data asta murim amândoi. Dar mă văd pe mine bătrână. Măritată cu Anton, alături de care nu simt nici acum zvâcul, şi învăţându-mi cele două nepoate din partea celor două fiice ale mele, să se lase pradă iubirii, să trăiască mereu clipa, căci nu se ştie când ea se sfârşeşte. Şi dreptul la alta mai vine sau nu... Cum vrea Dumnezeu. Şi El nu vrea mereu. Vrea doar arar să-ţi dăruiască o clipă de excepţie. N-ai, ca simplu muritor, dreptul să fii veşnic fericit. Aşa că, mi le învăţ pe nepoate să nu lase, din prejudecăţi, din false pudori, din convenienţe sociale, din inhibiţii, clipa să treacă pe lângă ele, fără să se bucure de ea. S-o trăiască şi, dacă nu va fi eternă, să-şi amintească de dulceaţa ei, aşa cum, iată, fac eu acum...
Posted on: Tue, 09 Jul 2013 08:32:19 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015