Dilema Veche, Nr. 504 / 10-16 octombrie 2013 Români fericiţi Andrei Pleşu Da, o ducem greu. Stăm prost cu economia, cu finanţele, cu corectitudinea, cu competenţa şi cu simţul răspunderii. Sîntem guvernaţi brambura, am ales în Parlament tot soiul de personaje de mîna a doua şi a treia, presa scrisă şi televiziunile sînt pline de vulgarităţi, lovituri sub centură, bîrfe vesele şi propagandă de gaşcă. Pe scurt, ne mişcăm într-un peisaj „cianurat“, într-o atmosferă toxică. Şi totuşi… Am întîlnit şi întîlnesc zilnic, în ziare şi în felurite talk-show-uri, români fericiţi. Adică români care trăiesc în inflaţia certitudinilor, într-un indemolabil extaz de sine, români bucuroşi că există şi că îşi pot etala, „fără falsă modestie“, personalitatea. De regulă, n-au decît o singură dezamăgire: aceea de a nu avea ce merită, de a nu fi recunoscuţi la adevărata lor – cosmică – valoare. Ceea ce nu-i împiedică să-şi omagieze, cu hărnicie şi tandreţe, propria statuie, să-şi pună grijuliu în scenă portretul în beneficiul eternităţii. Cutare politolog constată săptămînal cîtă dreptate a avut, are şi va avea, indiferent de subiectul de care se ocupă. Nu uită mai niciodată să amintească, în treacăt, că lucrează mai mult în străinătate, că e o voce esenţială în concertul gazetăriei şi politologiei internaţionale. Tocmai s-a văzut cu un mare expert al Uniunii Europene, tocmai a fost rugat de un „coleg“ american să explice situaţia din ţară. În materia X, a declarat încă de acum cinci ani că altele sînt soluţiile, în materia Y se pune, în sfîrşit, în practică o idee mai veche a sa, de care nu s-a ţinut seama la timp. Cutare scriitor pare deja lansat pe o tangentă valorică extraplanetară. Are ascendenţi glorioşi, un năvalnic trecut de luptă şi un talent muntos, solitar, unic, insuficient înţeles, fireşte, de populaţia mediocră din jur. E încîntat de fiecare vorbă rostită de augusta sa gură sau scrisă de genialul său condei. A păcălit, de tînăr, cenzura şi Securitatea, a cucerit napoleonian piaţa literară cu ample rafale de capodopere, a ajuns, fără efort, în galacticul grup minoritar în care nu mai subzistă, cu greu, decît Thomas Mann şi Dostoievski. Şi asta nu e decît partea literară a iureşului său creator. Mai e şi filozofia: pe Kant şi pe Nietzsche îi mănîncă pe pîine, estetica e un simpatic hobby de siestă, o suverană înţelepciune virilă îi încununează viaţa. La un asemenea monument, aşa prieteni! A fost iubit, admirat şi îmbătat de toţi cei cîţiva corifei ai literelor româneşti. Numai proştii, invidioşii şi falşii intelectuali nu iau notă de excelenţa sa amuţitoare. Să ne înţelegem: eu nu contest calităţile reale ale omului. Observ, doar, ce natură fericită are: nu tu dubii, nu tu întîlniri cu neantul, nu tu criză interioară, nu tu melancolii, altele decît cele induse de mediul ostil şi ignar. Ce n-ar fi dat cîţiva mari chinuiţi, din categoria Kierkegaard, Hölderlin, Van Gogh sau Eminescu să dispună măcar de o centimă din siguranţa de sine a marelui nostru bărbat. Discursul lui sfîrşeşte, hélas, într-un soi de suficienţă fadă: „Sînt mare! Sînt foarte mare! Sînt cel mai mare!“ Dar cazuri ca acestea defilează, ca să zicem aşa, în salonul de lux al publicităţii autohtone. Ecouri mai mărunte, dar la fel de ţanţoşe se pot identifica şi la nivele mai „populare“. Deunăzi, o doamnă – în acelaşi timp zglobie şi autoritară vorbea – despre sine, într-un lung interviu, cu un tenace entuziasm. Spunea că „tinde spre perfecţiune“, dar o făcea în aşa fel încît rezulta că a atins-o deja. Era o mamă perfectă, un pedagog ideal, un mare analist al fotbalului. Se vedea cu ochiul liber că doamna cu pricina se considera o apariţie providenţială pe scena lumii. Era norocul soţului ei, al copiilor ei, al părinţilor ei, al prietenilor ei, al nostru al tuturor. Pe alte canale, apar cu regularitate o sumedenie de „iniţiaţi“, gata să ne explice cum e cu tracii, cum au învăţat romanii latineşte de la daci, cum e cu misterele egiptene, cum să refaci legătura cu solul cînd eşti atacat, cum să-ţi modelezi aura, care sînt sensurile ezoterice ale lumii etc. Iarăşi zic: fiecare are dreptul la convingerile lui şi nu există temă, oricît de exotică sau absconsă, care să nu merite a fi luată în discuţie. Ceea ce mă perplexează este delirul certitudinii, pompa mulţumită de sine a discursului, încrederea neţărmurită în posesiunea adevărului ultim, în darurile şi ideile proprii. Oameni fericiţi! Ştiu! Au înţeles! Şi te pot lămuri cît ai zice peşte cum stau lucrurile: în carieră, în cultură, în căsnicie şi în cosmos. O ducem greu… Dar unii dintre noi ne privesc de sus, „din polul plus“ al cunoaşterii, al împlinirii, al edificării fără fisură. Aş fi ipocrit să spun că nu-i invidiez, că nu mă uimeşte înaltul lor zbor peste contingenţe. Mă rog, totuşi, la Dumnezeu să nu am niciodată parte de fericirea lor cu miros stătut, de mausoleu.
Posted on: Mon, 04 Nov 2013 20:47:54 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015