FAPTELE RELIGIEI.............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................În tema lunii precedente am încercat o descriere pe scurt a ceea ce înseamnă religia, cine este iniţiatorul ei, ce practici şi doctrine religioase s-au dezvoltat de-alungul timpurilor şi care este punctul comun al tuturor religiilor. Vorbind tot despre religie, în această temă vom încerca să rezumăm în câteva cuvinte care au fost faptele, tendinţele şi scopul religiei. Adevăratul creştinism din primul secol, în pofida persecuţiei, s-a ţinut departe de închinarea religioasă, servind numai singurului Dumnezeu, Iehova. Adevăraţii creştini nu aveau jertfe, temple, statui şi nici aranjament preoţesc. Mai mult decât atât, creştinii refuzau să ofere tămâie împăratului, să satisfacă serviciul militar sau să facă plecăciuni înaintea conducătorilor şi preoţilor. Apoi, în scurt timp, s-a început o politică de suprimare şi nimicire a creştinismului original. Presiunea pentru persecutarea primilor creştini a venit din partea ierarhiei religioase păgâne, deoarece închinarea creştină era de neînduplecat în faţa propunerilor păgâne oficiale de compromis şi nu avea nimic în comun cu religia Diavolului. În proiectarea sa de multe organizaţii religioase, Satan şi-a produs în cele din urmă capodopera: aşa numita religie ”crestina”. În decursul secolului al IV-lea după Cristos, el a altoit cu succes două organizaţii religioase: păgâna religie de stat a Romei păgâne şi tânărul corp de „creştini” deviaţi, apostaţi. Fuziunea rezultată a devenit cunoscută sub numele de religie „catolică”, biserica universală, biserica imperială de stat a Imperiului Roman, şi din secolul al IV-lea înainte a devenit cunoscută ca şi „creştinism organizat” sau „creştinătate”. În pofida preluării numelui lui Cristos, acest enorm rod al semănatului demonic este condamnat de propriile cuvinte ale lui Isus: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină.” – Mat. 15:13. În secolul al IV-lea, după ce piedicile au fost îndepărtate, în cursul următoarelor decenii au fost încorporate alte doctrine păgâne în biserica-catolică de curând organizată. Închinarea la mamă-şi-copil, Crăciunul, Paştele, folosirea crucii, jertfa liturgică, rugăciunile pentru cei morţi, şi în cele din urmă „purgatoriul”, învăţături care existaseră mai înainte într-o formă oarecare sub fostul cult păgân roman, toate au fost amestecate în noua religie. Ca şi în zilele noastre, mulţimi de oameni au devenit atunci aşa numiţi „creştini”, deoarece aceea era moda zilei. Zeci de comparaţii ar putea fi făcute pentru a demonstra corupţia „creştinismului” modern, dar una despre un ritual religios, una despre un festival religios şi una despre o doctrină religioasă, sunt suficiente. Despre ROZARII: „Rozariile … nu sunt invenţia Papalităţii. Ele se folosesc în mod obişnuit printre brahmanii hinduşi; şi în cărţile sfinte hinduse se face mereu referire la ele. În Tibet acestea se folosesc din timpuri străvechi şi printre milioanele din Orient care aderă la credinţa budistă. În Grecia asiatică rozariul era folosit în mod obişnuit, aşa cum se poate observa din înfăţişarea Dianei efesenilor”. Despre CRĂCIUN: „În mijlocul Bisericii creştine nu s-a auzit vreodată de o astfel de sărbătoare ca şi Crăciunul până în secolul al III-lea. Originea ei se regăseşte cu mult înainte de însăşi era creştinăş printre păgâni era celebrată o sărbătoare exact la acel timp al anului, în cinstea naşterii fiului reginei babiloniene a cerului; se crede că pentru a-i atrage pe creştini şi a mări numărul aderenţilor nominali ai creştinismului, aceeaşi sărbătoare a fost adoptată de Biserica romano-catolică, dându-i doar numele lui Cristos”. Despre PURGATORIU: „În Egipt era insuflată de fapt aceeaşi doctrină a purgatoriului. Dar când acestei doctrine a purgatoriului i s-a permis accesul în mintea poporului, atunci a fost deschisă uşa pentru tot felul de stoarceri de bani din partea preoţilor”. Ierarhia romano-catolică îşi recunoaşte păgânismul. Renumitul cardinal britanic Newman, în al său Eseu despre dezvoltare, arată deschis că organizaţia lui religioasă a încercat să „transforme chiar instrumentele şi anexele închinării la DEMONI pentru o întrebuinţare evanghelică” şi că multele formalisme şi zorzoane ale religiei, care nu sunt menţionate în Biblie, „toate sunt de origine păgână şi sfinţite prin adoptarea lor în Biserică [romano-catolică]”. Prin mişcările sale de maestru din secolul al IV-lea, Satan a avut succes în a corupe ceea ce a fost creştinismul la origine, i-a pervertit organizaţia şi învăţătura, şi apoi, pe apostazia rezultată, a forţat o unire şi o fuziune cu organizaţia romană păgână, prin care a furnizat în cele din urmă tiparul major pentru noua biserică catolică de stat. Pe aceste necurate temelii de fuziune din secolul al IV-lea şi-a ridicat Satan uriaşa organizaţie anticrist, o capodoperă a amăgirii, nelegiuirii şi asupririi, totul călăuzit de o preoţie ierarhică după ordinul lui Nimrod. Practica religiei, sau închinarea la demoni (Fapte 17:22, Diaglott; vezi şi nota de subsol), a avut şi are ca scop întoarcerea omenirii de la închinarea adevăratului Dumnezeu, Iehova. Ea este închinare la orice altceva decât la Atotputernicul Dumnezeu Iehova. Satan a obţinut această închinare pentru sine şi demonii lui asociaţi, făcând omenirea să se închine statului, liderilor de stat, simbolurilor, chipurilor, stelelor şi altor corpuri cereşti, prin intermediul a numeroase şi felurite minciuni religioase. Referitor la organizarea din rândul “creştinismului” din zilele noastre este aproape aceeaşi cu cea a ierarhiei romano-catolice din trecut. Această organizare ierarhică nu-şi are izvorul de la corpul de guvernare original al apostolilor. Toate aceste pretenţii de succesiune şi origine apostolică sunt false şi structura Ierarhiei este complet contrară organizaţiei teocratice originale, aşa cum a fost stabilită de Isus Cristos. Diviziunile politice ale Imperiului Roman din timpul domniei lui Constantin au cuprins 13 dioceze, care au fost scindate ulterior în 120 de provincii. Toate adunările şi supraveghetorii lor din fiecare din cele 120 de provincii romane erau plasate sub conducerea ecleziastică a unui „mitropolit”. În acelaşi mod, toţi „mitropoliţii” din fiecare din cele 13 mari dioceze erau puşi sub conducerea unui „patriarh”. Pentru a încheia piramida organizaţiei ierarhice, cei 13 „patriarhi” erau apoi responsabili în faţa împăratului, ca şi cap al bisericii. Odată cu trecerea secolelor, diviziunile mai mici ale bisericii au devenit cunoscute ca dioceze, peste care avea jurisdicţie un episcop şi secţiunile mai mari erau conduse de arhiepiscopi, patriarhi şi cardinali. Pe la sfârşitul secolului al IV-lea biserica universală catolică a fost împărţită în patru „sfinte episcopii” majore, fiecare cu propria ierarhie, sau episcopi şi preoţi, şi cu un „patriarh” ca şi cap al ei. Odată cu creşterea în putere a noii religii a bisericii catolice rezultată în urma fuziunii, s-a format o rivalitate în ce priveşte cine din cei cinci patriarhi să se bucure de întâietate ca lider al întregii biserici, al doilea după împărat. Acest lucru s-a realizat numai după anul 440 când primul papă al Romei, Leo I, a câştigat supremaţia spirituală peste întreaga lume catolică. În mod arogant, acest prim papă al Ierarhiei romano-catolice a declarat pentru sine suveranitate universală, titlu care aparţine numai lui Iehova Dumnezeu. În felul acesta, Leo I s-a dat pe faţă ca agent al lui Satan în dorinţa Diavolului pentru stăpânirea universală. De la întemeierea Papalităţii, organizaţia romano-catolică s-a străduit să-şi exercite supremaţia peste întreg tărâmul „creştin”. Dorinţa ei lacomă după dominaţie, ca biserică universală, este responsabilă de intrigă pentru majoritatea războaielor dintre naţiuni din cei 1.500 de ani trecuţi. După anul 440, biserica Romei a pus în aplicare un program de expansiune şi dominaţie peste întreaga Europă Centrală şi de Vest. De aici înainte a început epoca „de aur” a Ierarhiei romane, care a continuat până la Reforma din prima parte a secolului al XVI-lea. Această perioadă este denumită Evul Mediu (aprox. 475-1550) şi primii 700 de ani au fost numiţi mai cu seamă Evul Întunecat, dar întreaga perioadă a fost una de mare superstiţie, tiranie, corupţie, asuprire, ignoranţă, violenţă şi crimă de orice natură, sub conducerea preoţească. Într-adevăr babilonica religie a Diavolului a atins noi culmi ale blasfemiei, ţinând oamenii în mare ignoranţă şi teamă. Fără îndoială, Satan părea să fi avut succes în câştigarea chestiunii stăpânirii universale, folosind chiar numele Fiului lui Dumnezeu ca mijloc de a-şi întări capodopera religiei demonice, „religia creştină”. În trecerea timpului, în decursul domniei milenare a Ierarhiei romane, filozofiile omeneşti şi ritualurile păgâne au înlocuit în continuare multe învăţături simple. În secolul al VI-lea închinarea la cler era învăţată la ordinea zilei. Secolul al VIII-lea a devenit recunoscut pentru închinarea ordinară la chipuri. Acest val de idolatrie s-a fixat cu rezistenţă în tradiţiile bisericii pentru generaţiile viitoare, întocmai cum s-a fixat falsa doctrină a „purgatoriului” în dogma bisericii în secolul al VII-lea. În secolul al IX-lea a năvălit un potop de noi nebunii superstiţioase şi învăţături înjositoare de la barbarii din ţările de nord. Secolul al X-lea a fost remarcabil în special pentru cinstirea şi crearea „sfinţilor”, care practic erau veneraţi. A existat o mare căutare de „relicve sacre” şi o păstrare a lor, precum şi o îngrămădire de mari bogăţii şi control politic pentru preoţi şi călugări. În decursul secolului următor, preoţia a devenit foarte coruptă şi ticăloasă. Clerului îi lipsea cunoştinţa scripturală şi era fără virtute. Oamenii în general erau cufundaţi adânc în superstiţie. În secolul al XII-lea pontifii romani nu învăţaseră nimic care să le combată supremaţia atribuită; de aceea, ei insistau ca acel creştinism apostat să fie astfel explicat şi modificat pentru a sprijini autoritatea papalităţii. Cei ce refuzau să se supună erau nimiciţi prin foc şi sabie. Pe lângă relatarea Bibliei, faptele istoriei au dezvăluit adevărul cu privire la tot ceea ce înseamnă religie şi putem înţelege ca religia nu este de la Iehova Dumnezeu.
Posted on: Sat, 03 Aug 2013 07:40:08 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015