First time I saw Paris V Eram în dimineața celei de-a patra zile la Paris. Undeva, pe la începutul seriei de povestiri, am zis de trei zile și voi corecta. Am avut patru zile de hoinărit la discreție. Programul mi-l stabilisem astfel: dimineața în La Defence, după amiaza la Louvre, unde după ora 15.30, intrarea era (și poate mai e și acum) la jumătate de preț pentru ultimele două ore de vizitare ale fiecărei zile. Vremea ținuse cu mine pe toată perioada cât am stat acolo, iar ultima zi nu făcea excepție. Am parcurs din nou același traseu până la Champs Élysées, am traversat bulevardul, am luat un autobuz și, în cam o jumătate de oră, coboram la nivelul unde întorc autobuzele, primul sub cota zero parcă. În La Defence stațiile mijloacelor de transport sunt dispuse pe trei nivele: la nivelul - 3 e stația de RER (Réseau Express Régional), trenul care face legătura cu suburbiile. La nivelul - 2 e stația de metrou, cap de linie ca și la autobuze, care întorceau la nivelul -1. La nivelul zero erau parcările pentru autoturisme și zonele pietonale pentru accesul în clădiri iar la nivelul +1, esplanada care este zonă strict pietonală. Pentru a ajunge în La Défence, autobuzul merge pe Champs Élysées până în Place de l’Étoile (Piața Stelei, în mijlocul căreia se află Arcul de Triumf), continuă pe Bd. de la Grande Armée, trece prin Neuilly sur Seine (un orășel superb, cu vile înconjurate de grădini aristocratice), și trece Sena, care face acolo o buclă imensă. Din autobuz nu-ți dai seama dacă acesta merge drept sau urmează un traseu sinuos. De obicei te uiți pe geamurile laterale. Ei bine, ajuns sub imensul cub reprezentat de L’Arche de la Défence, am constatat că tot traseul descris mai înainte era de fapt uimitor de drept, fără nici cea mai mică inflexiune. De parcă constructorii întinseseră un fir imens, de vreo 7 kilometri, având grijă să nu se abată nici măcar cu un milimetru de la traiectoria dreptei. Grație zilei senine, vedeam uimitor de clar Arcul de Triumf și, dacă acesta n-ar fi fost construit pe o mică înălțime care să obtureze vizibilitatea, s-ar fi văzut la fel de clar și Obeliscul din Place de la Concorde. De fapt aceasta a fost și intenția arhitecților, să urmărească un traseu al figurilor geometrice format din piramida de sticlă de la intrarea în Muzeului Luvre, cercul Caruselului din Piața din fața Luvrului, coloana Obeliscului, Arcul de Triumf, Cubul din La Défense, toate aceste obiective fiind perfect aliniate . La Défence este zona de zgârie nori a Parisului. Un Manhattan, dar fără înghesuiala dezordonată a clădirilor acestuia. În La Défence s-a construit planificat cu intenția nedeclarată de a epata, de a-ți inocula, ție vizitatorului, ideea fixă că ceea ce vezi e unic, măreț și inegalabil. Aceasta e impresia cu care rămâi de fapt după ce vezi Parisul, nu doar acest cartier. Toate construcțiile din La Défence au forma sau secțiunea unei curbe geometrice regulate. Două blocuri de secțiune circulară (instinctul de inginer din sânge nu-mi dă pace, după cum se vede), cu ferestrele toate diferite una față de alta, care trapezoidale, care ovale, romboidale, triunghiulare, etc. Un bloc de formă sinusoidală, unul de secțiune hiperbolică, o nebunie arhitectonică controlată, având ca scop bucuria ochiului. Clădirile sunt așezate de o parte și de alta a esplanadei, pe mijlocul căreia sunt mici zone verzi, cu bănci de lemn acoperite cochet cu pavilioane și zone cu nisip, speciale probabil pentru jocul acela cu bile pe care îl joacă doar francezii și pe care nu l-am înțeles niciodată. În timpul scurtei mele vizite acolo, acest joc îl jucau un grup de bătrânei care se certau (sau poate așa mi s-a părut), clamându-și fiecare în parte regulamentul. Pe la noi, un astfel de tărăboi între oameni mai tineri ar fi stârnit dezaprobare. Acolo părea ceva normal. A nu fi înțeles greșit, mi s-a părut cel puțin indecentă scena. După vreo oră de plimbare văzusem cam tot ce era de văzut în La Défence, un cartier eminamente de afaceri, așa că m-am întors în centru, de data asta cu metroul. Se făcuse aproape de prânz și am intrat în unul din sutele sau poate miile de bistrouri pariziene. Numele de ”bistro” are o istorie interesantă și vine, n-o să credeți, din limba rusă unde ”bîstro” înseamnă repede, adică un fel de fast-food-uri la origine. În 1814 armata rusă a întors ”vizita de curtoazie” pe care Marea Armată o făcuse cu doi ani mai devreme la Moscova, invadând Parisul. Cum soldații, mai ales rușii, nu au prea avut parte de educație de pension, aceștia intrau în cârciumile pariziene și cereau să fie serviți ”bîstro”. Cuvântul a avut un așa impact încât cârciumile respective l-au preluat și acum se numesc bistrouri, adică mici restaurante de șase până la zece mese unde însă nu se mănâncă ”rapid”, ci tihnit și pe îndelete. Prin Petit déjeuner francezii înțeleg ceva mic, dar mic de tot. La hotel, la cele 6 mese, servea o fătucă de abanos care îmi aducea o chiflă, o „pastilă„ de unt și un degetar de gem, două croissant-e mai mult goale pe dinăuntru, apoi mă întreba ”Caffé au lait ou Chocolat?” și asta, fără excepție, timp de opt zile. Nu tu „bufet suedez„, nu tu o păpară (cu de toate, ca-n America, dar asta altă dată), un meniu de regim tip ”foame”, ce mai. Încă de a doua zi am completat cu o pastă de somon fumée (mai mult E-uri, dar atunci nu se ”inventaseră” încă), ceva sălămior mai gras, fără colesterol, normal, niște Camembert, toate luate de la un fel de Penny din apropiere, așa ca pentru o masă ”naturistică”. La prânz și seara am avut parte de mese regale! Supă de ceapă (o minune), tȇte de veau (cap de vițel, cu un sos alb care aduce la gust cu ciorba de burtă), melon glacée ca desert, o nebunie! Seara, o Salade melon jambon de Parme (pepene galben cu o foiță de jambon) în deschidere, urmată de un sole meunièr stropit cu vinul recomandat de stăpâna casei (Bistro La Fontaine de Mars, dacă ajungeți pe-acolo, cucoana e mai mult decât o gazdă, iar mesele sunt rezervate pe ore), un regal al papilelor gustative. Asta se întâmplase însă cât timp au fost șefii. După ce-au plecat, m-am hrănit ceva mai stoic, cu hot dog și bere sau suc pe post de supă. Cam așa s-a întâmplat și în ziua aceea. La Louvre, pe la trei, se făcuse deja coadă la intrare, mai mare decât până atunci. Muzeul e imens și ca să pot vedea cât mai mult în cele două ore rămase până la închidere, mi-am făcut următorul traseu: Egiptul antic, sumerieni, Persia antica, sculptura greacă, sculptura romană, cu punctele de atracție, Venus din Milo (una din cele șapte minuni ale lumii antice), Victoria din Samotrace, Mona Lisa, Scribul egiptean (ochii lui din cristal de stâncă păreau mai vii decât ochii lui Stolojan, ca să iau un nume la întâmplare) și ce-o mai pica pe traseu. Am văzut astfel, pe viu, sculpturi și basoreliefuri care îmi erau familiare din cartea de istorie de clasa a V-a, sectoarele de sculptură antică greacă și romană, de o perfecțiune desăvârșită, precum și operele de artă de mai sus, ușor de reperat prin cârdul de japonezi care făceau gardă permanentă, cred, în jurul lor, înarmați cu obsesivele lor blitz-uri. În față la Mona Lisa am surprins în spatele meu următorul dialog între doi tineri americani: ”Asta-i Mona Lisa? Ce-o fi așa grozavă? She’s so fat! (E așa de grasă!)”, ”And look to her stupid smile! (Și uite ce tâmp zâmbește)”. Am fost la un pas de leșin. Seara, așa ca de ultima zi, mă sui și-n Turn, simbolul atât de cunoscut al orașului. Pe scări, normal, că-i mai sănătos și doar până la etajul doi, grație răului de înălțime proprietate personală. Apoi m-am delectat cu ritmuri africane în față la Palais Chaillot (de pe terasa căruia privește Hitler spre Turn, în celebrele imagini din 1940, imagini care le pică așa de greu la ficat francezilor). A doua zi, eram în avion spre casă. Laurian D. Panoiu (Adrian Ioan Lupu) Mai 2012
Posted on: Sun, 28 Jul 2013 07:20:09 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015