Gheorghe Cojocea, fost Leutnant în Wehrmacht, singurul supravieţuitor român al bătăliei de la Kursk. S-a născut pe 5 aprilie 1922, a copilărit într-un sat vrâncean uitat de lume, la Nămoloasa, a absolvit „la tancuri“ Academia din Berlin, a luptat la Kursk. A visat să îmbrace haina militară, la fel ca bunicul său, care a fost „dorobanţ“ în Războiul de Independenţă, la fel ca tatăl său, Iancu Cojocea, care „i-a bătut pe nemţi“ la Mărăşeşti în 1917, în „Războiul de Reîntregire“. După Liceul Militar absolvit la Cernăuţi, în 1942, Gheorghe Cojocea a fost recrutat pentru instruire în şcolile armatei germane. Aşa s-a scris istoria. Cojocea a ajuns la Berlin pentru că era printre cei mai buni elevi din ţară. Şi ca el, alţi peste 200 de tineri români instruiţi în război de aliaţii noştri de atunci: naziştii! A luptat în cea mai condamnată armată din toate timpurile. Dar putea oare Cojocea să refuze? „Eu am fost bursier la Cernăuţi, dacă nu mă duceam unde m-au trimis, ai mei trebuiau să plătească toţi anii de şcolarizare. Nici dacă ne vindeam casa nu am fi putut acoperi costurile…“. Gheorghe Cojocea (Georg Kojotzea pentru camarazii germani) a fost repartizat la arma tancuri, în regimentul din Neuruppin bei Berlin. După instrucţia intensivă, a urmat stagiul la trupă. Pe vreme de război, acesta era crunt: frontul! Iniţial fusese repartizat pentru Africa, dar Cojocea a făcut „una românească“. S-a dat „lovit“ la stomac, incapabil să consume conserve! A dat un iad pe altul, căci a ajuns la Kursk, unde a luat parte la cea mai mare bătălie de tancuri din istorie. Aici a schimbat trei tancuri Mark T-IV, a fost rănit, a văzut cum îi cad camarazii în bălţi de sânge sau arzând de vii. A scăpat miraculos, a revenit la Berlin. A fost avansat la gradul de Leutnant (locotenent) în martie 1944, într-un ceremonial de la care n-au lipsit Hitler, Göring sau Goebbels, după care l-au repartizat la Panzerregiment 3 în garnizoana Müdling (azi, un cartier al Vienei). Aici a instruit un pluton de recruţi. L-a avut în subordine şi pe soldatul Alfred Kürner, nimeni altul decât celebrul jucător de fotbal de la Rapid Viena, o legendă vie în Austria! În vara lui 1944, a revenit în ţară. Pe 23 august, istoria se schimba, şi pe el l-a prins într-o unitate amplasată la Dragomireşti, într-o pădure din apropiere de Târgovişte, lângă nişte blindate prăpădite ale armatei noastre, mărcile Renault şi Skoda. Au urmat alte şi alte garnizoane (14 în total), până când, într-o zi, Armata Populară i-a mulţumit pentru serviciile aduse şi l-a lăsat să se descurce. Avea 35 de ani. S-a angajat la Întreprinderea „Prototip“ de pe Calea 13 Septembrie, în Bucureşti, după ce directorul l-a întrebat de la prima întâlnire ce ştie să facă mai bine, iar el a dat o replică de Oscar: „Cel mai bine ştiu să trag cu tunul!…“. Ulterior, cu ajutorul unui fost elev, care nu a uitat câte a făcut pentru el, a revenit în armată. După război, prin toamna lui 1948, îndemnat de un superior să facă o cerere pentru obținerea ”carnețelului roșu” (pentru a nu fi dat afară din armată), apare în fața unei comisii și întrebat ”dacă a fost pe frontul de răsărit și a tras, personal, cu pușca în frații noștrii sovietici?” răspunde: ”Bineînțeles că nu am tras cu pușca. De regulă am folosit mitraliera ...” Cu o biografie ca a lui e un miracol că n-a înfundat puşcăria. Fost combatant român în armata nazistă, cu un frate dispărut de pe front şi reapărut în armata franceză, Gheorghe Cojocea a fost mereu suspectat că a colaborat cu Securitatea. „Eu n-am făcut niciodată pactul cu diavolul bolşevic!“. Ne-o spune mândru, în apartamentul său de lângă Gara de Nord, în care miroase a istorii de demult. Ne arată biroul plin cu hârtii recuperate de la CNSAS. Hârtii care îi dau dreptate. Cojocea a fost un „subiect special“, permanent urmărit până în 1989. Gheorghe Cojocea a avut o tinereţe agitată şi în plan sentimental: „Mai există un rătăcit din cei care au avut o biografie aparte. N-am avut o viaţă liniştită ca apele Donului. Sunt singurul supravieţuitor român al Kurskului. Nu sunt un erou. Ce merit am eu că am trăit? Eroi sunt cei care şi-au lăsat oasele pe acolo…“. „Noi, pe front, nu ştiam despre camerele de gazare, despre ororile naziste. Se auzeau doar aşa, nişte zvonuri, dar nu ne venea să credem!“ „Pe Hitler l-am văzut o singură dată în viaţă. În martie 1944, la ceremonia când am fost făcut ofiţer. A stat la patru metri de mine. A vorbit mult şi cu o viteză ieşită din comun, ca o mitralieră.“ La 11 septembrie 2012, a trecut la cele veșnice dl veteran de război, colonel de tancuri (r) Gheorghe Cojocea Citiţi mai mult: „Eu trebuia să mor, demult, la Kursk“
Posted on: Fri, 28 Jun 2013 06:15:21 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015