IUBIM ÎN ACELAȘI TIMP, DOI OAMENI?... Iubind, susținem că suntem în siguranță, că nu ne vom îndrăgosti de o altă persoană. Că este imposibil, locul este ocupat ... Și da , și nu. Da, iubind, este dificil să poți iubi o altă persoană și nu, nu este imposibil, în anumite circumstanțe . Să ne imaginăm inima ( ori sufletul, cum doriți ), ca un pahar. Un pahar plin cu iubire pentru cineva. Cât timp acest pahar este plin până la refuz, nicio picătură din exterior nu va mai încăpea în el.Dar când există un gol ? Ce se întâmplă când în pahar există un gol ? Când iubești, iubești cu toată forța inimii. Și uneori iubirea vine să te completeze, alteori, să te sfâșie. Uneori iubirea, oricâtă fericire îți picură în suflet, dacă această fericire doare, se naște o nevoie, nevoia de a vindeca. O nevoie care, în subconștient, îți spune că nu ești bine. La nivel conștient, iubești, iubești până la lacrimi..., și negi orice altă nevoie. Cred că asta e o mare problemă în iubire: să iubești până la lacrimi. Dragostea are puterea de a stoarce lacrimi de fericire amară. De ce amară ? Pentru că, fără să știm ( ori, câteodată, chiar știm! ) există un gol, există o porțiune din inimă, goală, provocată de diverși factori, cei mai frecvenți fiind legați de insuficienta afecțiune pe care o primim înapoi, sau de împrejurări care nu ne permit să iubim în voie acea persoană. Există un gol care ne șoptește că nu putem fi compleți chiar și-n mijlcoul acelei iubiri fără margini care ne stăpânește. Unii oameni trăiesc cu acest gol o viață, încercând să-l ignore, uneori se mint că nu există, alteori se mint că nu contează . Dar sunt oameni care refuză, pur și simplu refuză să nu îl vadă .Și își spun că nu este drept așa. În oricare dintre cazuri, un suflet în a cărui cămăruță există un gol, va fi mereu vulnerabil - conștient sau nu. Fiecare lucru tinde către un alt lucru care să-l completeze. De ce nu am privi și inima, sufletul, ca pe un lucru, din această perspectivă ? Se tinde, conștient sau nu, către întreg. Da, la nivel mental majoritatea spune că iubește și este de ajuns, iubirea cere sacrificii și compromisuri, iubirea nu e perfectă și, prin imperfecțiunea sa, doare. Rău de tot, chiar. Și, în majoritatea cazurilor, iubirea este privită ca un maraton - totul repede, la intensitate maximă, dacă se poate, presărată cu întâmplări care țin de tărâmul basmelor. În majoritatea cazurilor, această iubire se cere protejată, ne face să luptăm din răsputeri să o păstrăm, niciun efort nu pare imposibil ori prea mare, ne simțim îndreptățiți să o apărăm ca pe un bun închis în seif, ne este teamă că ea poate fi atinsă, eventual furată de altcineva, într-o clipă de neatenție. Și devenim vigilenți, atât de vigilenți, încât ne pierdem liniștea pic cu pic, în disperarea de a nu pierde. Da, este posibil ca prin cuvinte să susținem că iubirea ( omul pe care îl iubim) este liberă să stea sau să plece după bunul său plac, însă în subconștient nu admitem așa ceva. Iar acțiunile noastre trădează această teamă de a pierde la un moment dat. Aceste iubiri păstrează în suflet un gol, un colț liber. Prin neliniști, temeri și neîmpliniri, se creează acest gol. Unii îl conștientizează, alții, nu. Ceea ce este comun tuturor, cred eu, este că toți simt o fericire presărată cu neîncredere, teamă, lupte duse cu ei înșiși sau cu cei din jur, lupte involuntare câteodată, surde, mute și chinuitoare. Dar nu știu să își explice de ce, care este izvorul acestui gol. Găsesc justificări pertinente tuturor acțiunilor sau inacțiunilor lor, majoritatea bazate pe principiul: ”apăr ce este al meu”. De fapt, al nostru nu este decât sentimentul, nu omul. Sentimentul ne aparține, omul față de care îl simțim, nu. El ne aparține doar în măsura sentimentelor lui. Atât. Că ne este aproape sau departe omul, nu contează mult. Pentru că sentimentul este în noi, nu se apropie și nu se îndepărtează odată cu omul. Acest sentiment nu trebuie și nici nu are cum să fie apărat. Dacă el răspunde întrutotul nevoilor noastre, atunci se va păstra o viață. Dacă nu , golul din noi va tinde să se umple, în ciuda sentimentelor pe care le simțim. Și, în mijlocul acestei iubiri, este posibil să întâlnim un om care, vrând sau nu, reușește pe nesimțite să umple golul . Paharul se umple. Vă amintiți ? Sufletul este ca un pahar.... Unii își fac procese de conștiință, se simt vinovați pentru această de nicăieri venită dragoste, alții o înțeleg foarte bine de la început. Cei slabi, tind să o nege și să refuze să o recunoască. Cei mulți se simt vinovați și se ascund nu doar față de lume ci chiar de ei înșiși, ca infractorii, de poliție. Sunt capabili să-și schimbe chiar și reprezentarea realității pentru a nega această dragoste. Pentru că se simt vinovați. Și sfârșesc prin a-și duce golul - de această dată, deschis ca o rană - o viață, tăcuți. Sunt oameni care, după ce se învinovățesc și încearcă să lupte cu tot și toate, trec peste toată vina resimțită și recunosc, recunosc că cineva le-a împlinit sufletul. Recunosc că iubesc altfel, complet, pe altcineva. Uneori este prea târziu - deși, mă întreb, chiar este vreodată, prea târziu pentru a recunoaște cu voce tare, prea târziu pentru a încerca să repare ceea ce au greșit prin negarea inițială ? ... Nu știu, mă întreb ... Dar mai sunt și oameni care înțeleg de ce fericirea lor este amară. Și nu se luptă să-și păstreze bruma de siguranță pe care le-o dă sentimentul năucitor de iubire. Și recunosc că le lipsește ceva, că în paharul lor, ceva nu este la locul său. Iar când picătura menită să întregească apare, se deschid, se lasă conduși de această picătură deși pare infimă, la prima vedere ... Se îndrăgostesc de altcineva, in timp ce iubesc o altă persoană. Și, încet încet, această picătură completează toate crăpăturile, toate lipsurile, toate golurile. Această picătură devine ocean, răspunzând întrutotul nevoilor și dorințelor sufletului . Paharul este plin. Și această picătură are o atât de mare forță, încât este capabilă să șteargă durerile, suferințele celeilalte iubiri, nu se supără dacă coabitează cu ea, știe că, în timp, ea va fi atât de frumoasă și completă încât va fi îndeajuns pentru a umple singură întregul pahar ... Această picătură împlinește. Această picătură aduce cu ea liniștea, lipsa dorinței de a apăra și lipsa unor lupte fără sens. Această picătură cucerește fără război, doar zâmbind, zi după zi, cu răbdare și căldură. Această picătură are încredere. Și sunt oameni care au puterea de a aștepta. Au curajul de a o recunoaște și de a o primi. De a se bucura de ea. În ciuda faptului că ar putea fi acuzați de lipsa de profunzime a celeilalte iubiri... Ceea ce nu înțeleg, de regulă, oamenii, este faptul că, din momentul în care în ei se produce un gol, indiferent cât de mult ar iubi, vor fi vulnerabili, vor fi vulnerabili în fața unei noi iubiri. Și asta nu este deloc de condamnat - doar de înțeles ! ....
Posted on: Fri, 30 Aug 2013 20:15:18 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015