LEMN DE FOC Şi va veni o vreme, când toate se vor spune Şi ce-i banalitate, va deveni minune, Şi va urca iubirea la rangul ei cel mare Şi am să vin la tine, să cad de pe picioare. Şi ca să-mi fie bine, eu cred ca e mai lesne Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne Şi încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină... Şi când se lasă noaptea pe noi ca o arsură Cu florile nebune, să te sărut pe gură... Pe urmă celelalte ce vor urma fireşte Vor pedepsi pe-acela ce astăzi te iubeşte. Şi tu nedumerită de taine nepătrunse Să te trezeşti deodată că te-nfăşori în frunze Tu însăţi mă vei pune pe foc cum se cuvine Dar când voi arde-n sobă voi fi din nou cu tine. Şi n-ai să ştii probabil, Prin crivăţul de sânge, De ce se uită focul În ochii tăi... şi plânge... ADRIAN PAUNESCU
Posted on: Mon, 09 Sep 2013 21:43:48 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015